Ploiești: orașul dispărut  

Dan Gulea, cunoscut cercetător al universului ploieștean, autor al volumului Pluviografii. O istorie a culturii române de la Ploiești (1) revine, în mod fericit, în atenția publicului iubitor de istorie și vestigii ale vechii lumi ploieștene, dispărute acum, cu un album (2) în care sunt reunite trei sute de fotografii selectate din trei mari colecții (cea a lui Carol Nicolae Debie, arhiva Fotocineclubului de la Casa de Cultură a Sindicatelor și cea a lui Alin Tomozei).

Albumul este structurat pe mai multe capitole tematice care însoțesc istoria cronologică a orașului, dar oferă și aspecte care țin mai degrabă de istoria moravurilor sau micro-istoria locală (orașul muzicii, orașul rural, orașul subteran). Interesant este scurtul capitol dedicat conducătorilor care au vizitat Ploieștiul. Aceștia nu sunt deloc puțini, având în vedere creșterea treptată a importanței orașului, capitala județului Prahova, probabil cel mai important județ din punct de vedere economic al întregului Vechi Regat, dar și unul dintre cele mai industrializate din România Mare. În plus, câteva luni de vară pe an, să nu uităm, capitala de facto a statului român se muta la Sinaia. Prin Ploiești au trecut, practic, toți șefii de stat români de după 1859, de la Alexandru Ioan Cuza, Carol I și Ferdinand sau Carol al II-lea, până la funeștii lideri bolșevici Dej și Ceaușescu. Pentru aceștia din urmă, Ploieștiul era și o vitrină aproape de Capitală, unde erau aduși diverși lideri comuniști (un celebru episod este cel al vizitei lui Fidel Castro în Prahova - vizitând crama de la Dealu Mare, el ar fi abuzat de nenumăratele vinuri de calitate, făcându-se pulbere, distrugând întregul traseu protocolar stabilit cu minuțiozitate de aparatul de propagandă al lui Ceaușescu). Ploieștiul, fiind atât de super-industrializat, a fost frecvent vizitat de Nicolae Ceaușescu, după cum o atestă și fotografiile în care dictatorul este înfățișat ba la Uzina 1 Mai, la UZUC sau asistând la un meeting regizat în balconul Casei Albe.

Orașul lui Caragiale a fost și locul unde țarul Alexandru al II-lea  și-a stabilit cartierul general înainte de a trece Dunărea, în 1877, iar o gravură de epocă îl înfățișează conducând defilarea gărzii de onoare, în prezența și în onoarea lui Carol I. Însă numeroasa și aleasa suită țaristă nu s-a rezumat doar la activități protocolare, politice și militare (în fond, ar fi trebuit să pregătească războiul cu otomanii, cum au făcut-o, s-a văzut în fața fortificațiilor turcești din nordul Bulgariei - dar când au fost rușii pregătiți de război?) ci și la baluri. Cel din seara de 28 mai 1877, organizat în sălile Prefecturii, dat de ofițerii Marelui Cartier al țarului, a rămas în memoria localnicilor, la el luând parte elita ploieșteană, care-i reunea pe oamenii de afaceri și pe politicieni. Doamnele au început să danseze hore și alte jocuri românești încât i-au înnebunit pe bieții ofițeri ruși care, recunoscători, le-au dus acasă cu caleștile de serviciu, cum ar veni, ale Statului Major Țarist, doamnelor, caz rar la ruși, dându-li-se (și nu luându-li-se) diverse suveniruri cu însemnele țarului Alexandru al II-lea (considerat, totuși, un țar cu vederi liberale, cel puțin în comparație cu alții). Ospitalitatea românească avea să fie răsplătită cu generozitate, după 1878, când țarul a reunificat Basarabia însă sub autoritatea lui și nu a lui Carol I. Dobrogea a fost privită în epocă drept o modestă compensație. În plus, nici nu era locuită de români, spre deosebire de Sudul Basarabiei.

În afara capitolului dedicat liderilor politici care au trecut prin Ploiești, albumul conține alte trei mari capitole care însoțesc dezvoltarea și, am putea spune, distrugerea orașului (în momentul de față un exemplu aproape desăvârșit al arhitecturii staliniste, întâlnite de la Dresda la Vladivostok): secolul al XIX-lea, lumea interbelică și anii 1960 - 1970 (când Ploieștiul a fost transformat radical - probabil și de aceea venea Ceaușescu atât de des aici). Rămâne de stabilit (dacă este posibil) cât din distrugerea orașului Ploiești se datorează bombardamentelor aliate din al Doilea Război Mondial (3) (din 1 august 1943, 5 aprilie 1944 - când 20% din clădirile orașului au avut de suferit, fie fiind complet distruse sau doar avariate (4), București, din 15 aprilie 1944, 24 aprilie 1944, 5 mai 1944, 18 mai 1944 dar și din iunie și iulie 1944) având în vedere amploarea forțelor aeriene americane (sute de bombardiere) și de cât este responsabil regimului comunist, instaurat după 1945. Din această perspectivă, fotografiile care surprind viața cotidiană din anii 1960 -70 au o valoare istorică inestimabilă, pentru că atestă forța propagandistică a regimului, dorința lui de a schimba radical atât poporul român, cât și habitatul său, România și, mai ales, orașele românești. O răzbunare completă față de lumea burghezo-moșierească interbelică ce a fost asasinată în Gulagul RPR, calchiat fidel după cel din Uniunea Sovietică. Redesenarea centrului "înseamnă dispariția unor străzi pentru asigurarea spațiului noii Primării, un bloc de inspirație sovietică, specific capitalelor de județ remodelate (Pitești, Slobozia etc.) unde puteau fi adăpostite principalele instituții. Pentru a face loc noii arhitecturi au fost demolate străzi întregi, supraviețuind uneori, în mod aproape miraculos, unele edificii." Acest proces urbanistic (care este prețul pe care trebuie să-l plătim noului? Este cumva necesar ca pentru a face loc noului, să facem praf vechiul? A se vedea modelul vestic enunțat mai jos) de amploare este bine documentat imagistic, 

însă durerea, șocul, tragediile oamenilor care s-au văzut puși în situația de a-și abandona gospodăriile, pe care le dețineau, probabil, de generații, nu are cum să fie oferit de nici o fotografie. Probabil că au fost compensați modest și li s-au repartizat apartamente în noile blocuri. 

Evoluția urbanistică de după 1989 și înlăturarea regimului totalitar, o dovedește cu prisosință: românul, în genere, vrea să trăiască la casă și curte (având în vedere și caracterul accentuat rural al poporului român, până recent), indiferent dacă reușește să-și îndeplinească acest deziderat sau nu. 

Studiind și Ploieștiul interbelic, observând zi de zi rămășițele lui, care au scăpat atât de bombele aliate cât și de patrioticele buldozere comuniste, nu putem să nu fim nostalgici, căci Ploieștiul avea farmecul său discret, ușor balcanic, era un oraș așezat, în care se putea respira. Și, așa cum s-a procedat în marea majoritate a orașelor occidentale medii-mari, care s-au dezvoltat spectaculos după cel de-al Doilea Război Mondial, patrimoniul arhitectural vechi a fost păstrat, restaurat, pus în valoare, fără ca acest proces să împiedice ridicarea unor centre sau cartiere noi, de regulă în prelungirea vechilor orașe, se putea aplica și în situația Ploieștiului și altor orașe muntene sau moldovene (în Transilvania s-a păstrat, într-o bună măsură, această dezvoltare urbanistică, de vină fiind și monumentele minorităților naționale, dărâmarea lor ar fi stârnit furtuni diplomatice pe care Ceaușescu a căutat, mai degrabă, să le evite). Ceea ce rămâne autorităților locale de făcut, în momentul de față, ar fi să înfrumusețeze, cât de cât, un urât arhitectural monumental și de durată (ceea ce se întâmplă, timid, prin derularea unor proiecte finanțate de Uniunea Europeană).

NOTE

(1) Editura Paralela 45, Pitești, 2012 - paradoxal, un volum despre Ploiești apărut la...Pitești!

(2) "Orașul dispărut. Ploiești" Editura Ploiești-Mileniul III, Ploiești, 2016

(3) În acest sens semnalăm apariția volumului "Rănile unui oraș. București bombardat" de Alexandru Armă, Editura Vremea, București, 2016. Mai multe informații pot fi găsite aici: https://demerscultural.blogspot.ro/2017/01/bombardarea-bucurestiului-in-cel-de-al.html

(4) conform volumului Orașul sacrificat. Al Doilea Război Mondial la Ploiești de Lucian Vasile, AEDU, 2014

Codruț Constantinescu este istoric și scriitor. I-au fost tipărite volumele Hai-hui prin Occident (Editura Premier, Ploiești, 2004), Studii irlandeze (Editura Institutului European, Iași, 2006), Enervări sau despre bucuria de a trăi în România (Editura Polirom, Iași, 2007 în colaborare cu Mirel Bănică), A trăi pentru a citi (Editura Karta-Graphic, Ploiești, 2008), În labirint sunt umbre și lumini (Editura Vremea, București, 2011), Mirajul utopiei. Călătoriile în URSS: control și propagandă (Editura Vremea, București, 2013), Epistolar genovez (Editura Vremea, București, 2015), Viața și moartea în Gulag (Editura Vremea, București, 2016). A publicat articole în periodice din România, precum 22, Dilema Veche, Argeș, Timpul, Axioma, Revista Nouă.