Nicolae Iorga

Cultura unei naţii reprezintă, în general, rezultatul unui sumum de contribuţii individuale. Sunt însă şi excepţii iar în cultura noastrǎ, alături de numele lui Mihai Eminescu, doar acela al lui Nicolae Iorga mai poate fi considerat drept panaceu al culturii naționale. Un adevărat patriarh al culturii române, Nicolae Iorga a reprezentat el însuși, într-o viaţă de numai 69 de ani, o instituţie de sine stǎtǎtoare: fondator de așezăminte culturale, profesor şi reformator al învățământului românesc, istoric, enciclopedist, poet, dramaturg, critic și istoric literar, memorialist, gazetar, publicist, om politic, academician (la doar 39 de ani) profesor titular al Facultǎţii de istorie a Universităţii din Bucureşti (la numai 24).

Savant cu un spirit enciclopedic nepereche, profesorul Iorga a desfǎșurat o activitate ştiinţifică prodigioasă (autor a 1003 volume, 12.755 articole şi studii, 4.963 recenzii). Raportarea la o asemenea personalitate prin cuantificarea realizărilor sale este însǎ departe de a releva anvergura spiritului său creator, pe de o parte şi de a valorifica pe deplin profilul unui genial deschizător de drumuri, pe de alta. În cele din urmă, efortul de a urmări bio-bibliografic destinul lui Nicolae Iorga în panteonul culturii naţionale ne determină să afirmăm, precum Newton odinioară, că dacă astăzi putem zări atât de departe spre orizonturi nemǎrginite, e numai din pricina faptului că putem privi de pe umerii giganţilor din faţa noastră. Iar Nicolae Iorga este, cu asupra de mǎsurǎ, un titan, care ne-a oferit, mai presus de orice, o identitate, graţie căreia astǎzi suntem o naţie cu un destin bine definit.

Povestea zbuciumată a vieţii acestui om începe la Botoşani în 6 iunie 1871, în familia avocatului Nicu Iorga și a soţie sale Zulnia. La doar şase ani citeşte fluent literatura franceză în original (eu eram cel de șase ani, nu știam sǎ înjur, cetisem pe Champfleury, pe Amédée Pichot, pe Emile Souvestre...) iar la 13 publicǎ primul sǎu text (Germania lui Bismark - politicǎ externǎ), în ziarul unchiului sǎu dinspre mamǎ, Manole Arghiropol, Romanu. Inteligenţa sa ieșitǎ din comun contureazǎ cu pregnanţǎ, de timpuriu, vocaţia viitorului savant fiind evidentă pentru familie, apropiaţi şi dascălii săi. La vîrsta de 18 ani, dupǎ ce trece cu brio bacalaureatul (în litere și știinţe) la Liceul Naţional din Iași (1888), într-un rǎstimp de doar 12 luni, absolvǎ cu calificativul magna cum laudae (dupǎ ce luase cu note maxime 11 examene în sesiunea de varǎ și 16 în sesiunea de toamnǎ) cursurile Facultǎţii de Litere - secţia de istorie și literaturǎ a Universităţii ieșene, unde-i va avea profesori, printre alţii, pe A.D. Xenopol și Aron Densușianu. Este numit profesor (de latinǎ) la Ploiești însǎ nu va profesa niciodatǎ, dedicîndu-se unei susţinute activitǎţi publicistice, articolele sale apǎrînd într-o seamă de importante periodice ale vremii (Convorbiri literare, Contimporanul, Adevǎrul, Timpul, Revista Nouǎ etc.). Originalitatea ideilor din textele sale stîrnește interesul și-i atrage simpatia unor proeminente personalitǎţi culturale din epocǎ, B.P. Hasdeu sprijinindu-l pentru obţinerea unei burse de studii de patru ani în Franţa (1890), care se va încheia cu o specializare la École Pratique des Hautes Études de la Paris. Întreprinde cǎlǎtorii de studii la Londra, Oxford, Berlin, Műnchen, Nűrenberg şi Leipzig (unde obţine titlul de doctor, în 1893, cu o tezǎ avînd titlul Thomas III, Marquis de Saluce. Étude historique et litéraire. Avec une introduction sur la politique de ses prédéceseurs et un apendice de textes și tipǎritǎ la Paris). Tot în acest an îi apare primul volum (la Iași), Schiţe din literatura româneascǎ (volumul al doilea va apǎrea în 1894). În anul următor, devine profesor suplinitor la Universitatea din Bucureşti iar din 1895, profesor titular, prin concurs. În anul 1897 devine membru corespondent al Academiei Române iar din 1910, membru activ (discursul de recepţie avînd titlul (Douǎ concepţii istorice). Desfǎșoarǎ o susţinutǎ activitate de cercetare în arhive românești și strǎine, informaţiile strînse, privitoare la istoria românilor, fiind valorificate, în totalitate, în opera sa. A scris în șapte limbi şi a vorbit în 16 (Eu nu am învăţat a ceti şi a scrie. Acestea sunt lucruri care mi-au venit de la sine, nota el în O viaţă de om, aşa cum a fost). Biblioteca sa, Biserica celor 80.000 de glasuri - cum îi plăcea să spună - număra peste 80.000 de volume. Ea a fost donatǎ Bibliotecii Academiei Ro­mâ­ne încă din timpul vieţii profesorului.

Prestigiul său în mediul academic şi universitar este legat în mod indestructibil de activitatea sa exemplară, în special ca istoric, procupat îndeosebi de istoria poporului român şi, în general, de cercetător al culturii naţionale şi a istoriei ei. Devine doctor honoris causa al unor prestigioase universităţi, în acelaşi timp fiind ales membru al unor academii şi instituţii ştiinţifice şi culturale de primă mînă de pe cîteva continente. Valorificîndu-şi plenar excepţionala vocaţie de ctitor de şcoală, Nicolae Iorga înfiinţează o serie de aşezămite cultural-ştiinţifice, precum Fundaţia Iorga, Universitatea Populară de la Vălenii de Munte, Şcoala Română de la Fontenay-aux-Rosses, Casa Romena din Veneţia etc.

Ca autor de studii cu caracter istoric a acoperit prin scrierile sale o paletă vastă, atingînd, practic, toate ramurile și perioadele istoriei (Acte și fragmente cu privire la istoria românilor în 3 volume apǎrute între 1895 și 1897; Manuscripte din bibliotecile strǎine relative la istoria românilor, 2 volume în 1898; Istoria românilor în chipuri și icoane, 3 volume, apǎrute între 1905-1906; monumentala Istorie a românilor în 11 volume, apǎrute între 1930 și 1939), mergînd apoi pînǎ la varii domenii, precum istoria bisericii (Istoria bisericii românești și a vieţii religioase a românilor apǎrutǎ în 2 volume, în 1908 și 1909, la Vǎlenii de Munte), a armatei (Istoria armatei românești, 2 volume, în 1910 și 1919), a comerţului (Istoria comerţului românesc, în 2 volume apǎrute în 1925 și 1928) dar mai ales asupra literaturii și a istoriei acesteia, prin lucrǎri precum Istoria literaturii românești contemporane(volumele I-II,1934), Istoria literaturii românești în veacul al XIX-lea de la 1821 înainte, în legǎturǎ cu dezvoltarea culturalǎ a neamului (3 volume, între 1907 și 1909) etc. prin care a ierarhizat și organizat un material impresionant, oferind istoriei literaturii fundamente și criterii știinţifice, punînd bazele unei discipline pe care a ilustrat-o strǎlucit. 

În preocupările literare ale scriitorului cvasi-total care a fost, nu avea cum să nu intre şi poezia, în spiritul filonului pașoptist-romantic și de facturǎ neoclasicǎ (Poezii, 1893), dramaturgie de inspiraţie istoricǎ naţionalǎ și universalǎ (Doamna lui Ieremia Vodǎ, dramǎ, 1910, Moartea lui Dante. Molière se rǎzbunǎ, 1922), religioasǎ (Isus, 1925), mitologicǎ (Sângele lui Minos, 1935) sau din folclorul românesc (Zidirea mănăstirii Argeş, 1922), jurnale de călătorii (Note de drum. Prin Germania, 1913).  

Nicolae Iorga, pe terasa casei sale de la Vălenii de Munte, alături de soția sa, Ecaterina Iorga
Nicolae Iorga, pe terasa casei sale de la Vălenii de Munte, alături de soția sa, Ecaterina Iorga



Memento

Nicolae Iorga

(5 iunie 1871, Botoșani - 27 noiembrie 1940, Strejnic, Prahova)

Au fost tăind un brad bătrîn...




În 1936 începe sǎ tipǎreascǎ ciclul de conferinţe radiofonice (inaugurat în 1931), Sfaturi pe întunerec (douǎ volume, 1936-1940). Însǎ adevǎratul sǎu violon d'Ingrès l-a reprezentat, dintotdeauna, memorialistica, operele sale de referinţǎ în acest sens rǎmînînd Orizonturile mele. O viaţă de om, aşa cum a fost(I-III, 1934), Oameni cari au fost (I-IV, 1934-1939) și Memorii (I-VII, 1931-1939). Ca fondator de publicaţii, numele sǎu va rǎmîne indisolubil legat de periodice precum Neamul Românesc (București, 1906) și Neamul Românesc literar (Vǎlenii de Munte, 1908), revista literarǎ Floarea Darurilor (Craiova, 1907), Drum drept (Craiova, 1915) ori Cuget clar (1928). Va fi teoreticianul și unul dintre importanţii promotori ai curentului ideologic și literar care va rǎmâne in istoria culturii românești sub denumirea de sǎmǎnǎtorism, ale cǎrui principii vor fi susţinute în revista sǎptǎmînalǎ Sǎmǎnǎtorul (fondatǎ de George Coșbuc și Alexandru Vlahuţǎ în 1901) și care va apǎrea la București, fǎrǎ întrerupere, pînǎ în 1910 și pe care Iorga o va conduce în cîteva rînduri. Ea va promova valorile naţionale tradiţionale și folclorice românești, necesitatea emancipǎrii și culturalizǎrii ţǎrǎnimii, va publice texte de și despre scriitorii clasici români, precum şi o serie de texte inedite aparţinînd lui Mihai Eminescu dar şi valoroase traduceri din literatura universalǎ.

Activitatea politică a lui N. Iorga este străbătută de asocierea istoriei şi culturii poporului român cu realităţile dificile din vremea sa, în primul rând cu criza economică, cu instabilitatea politică şi periclitarea autorităţii de stat, cu iminenţa războilui, apariţia și impunerea cu agresivitate a mişcării legionare pe eșichierul politicii românești dar și, deopotrivǎ, în viaţa publică. Înfiinţarea Partidului Naţionalist Democrat şi, ulterior, a Partidului Naţional Român sunt expresii ale voinţei lui Iorga în sensul conservării şi promovării culturii naţionale în structurile politice reprezentative al ţării. Din acestă postură el a îndeplinit mai multe funcţii publice importante dintre care amintim pe aceea de deputat şi preşedinte al primei Adunări a Deputaţilor României Unite (1919), senator, preşedinte al Consiliului de Miniștri (guvern Iorga-Argetoianu, 1931-1932), ministru al instrucţiunii publice.

Numele lui Nicolae Iorga a rǎmas indisolubil legat de orașul prahovean Vălenii de Munte, unde savantul a trǎit 33 de ani, pînă în anul 1940, cînd cutremurul de pǎmînt din luna noiembrie, care a zguduit zdravǎn ţara, i-a avariat grav casa, el fiind obligat, alǎturi de numeroasa sa familie (soţia Ecaterina și cei zece copii din cele douǎ cǎsǎtorii), sǎ se mute în locuinţa de la Sinaia (ridicatǎ în 1928). Casa fusese construitǎ pe la 1833, ea fiind cumpărată (cu suma de 4.000 de lei de la descendenţii polcovnicului Pancă) de Nicolae Iorga în anul 1907, cînd s-a ho­tă­rât să se stabilească aici. A restaurat-o şi a amenajat-o cît mai confortabil, ocupînd-o pînă în toamna lui 1940, anul asasinării sale. Odatǎ stabilit în micul orǎșel de munte, Iorga a reuşit, în cîţiva ani, să impunǎ numele Vǎlenii de Munte pe harta cultural-știinţificǎ a ţării. Începe prin înfiinţarea tipografiei Neamul Românesc (inaugurată la 21 mai 1908), care între anii 1924 și 1940 se va numi Datina Româneascǎ,banii provenind din stipendiile unor prieteni şi din subscripţie publică, prin înfiinţarea Societăţii "Neamul Românesc". În același an se deschid cursurile Universitǎţii de Varǎ iar în 1912 se va inaugura sala de cursuri a acesteia. Între timp, Iorga devenise președintele consiliului de administraţie al Bǎncii de Comerţ, recent deschisǎ (1911). În 1922, savantul inaugureazǎ, în prezenţa reginei, "Şcoala de Misionare Naţionale şi Morale Regina Maria", în care tinerele erau pregătite pentru cariera de învă­ţă­toare. A organizat Muzeul de artă re­ligioasă în 1923, în incinta parohiei Nica Filip, acesta fiind îngrijit de elevele şcolii de misionare, an în care, printr-un act de danie, pune bazele Fundaţiei Culturale pentru studenţi «Nicolae Iorga», printre donaţii figurînd volumele și obiectele personale ale familiei. În anul 1933 apare, sub semnatura profesorului, Actul constitutiv al Uniunii Așezǎmintelor Culturale «Fundaţia Culturalǎ Nicolae Iorga»,în care sînt cuantificate așezǎmintele din Vǎlenii de Munte, București și din strǎinǎtate. La 24 iulie 1934 i se decerneazǎ diploma de Cetǎţean de Onoare al Vǎlenilor de Munte, în septembrie 1937 se inaugureazǎ biblioteca popularǎ de la Mǎnǎstirea Zamfira (unde sînt înmormîntaţi mama, fratele și una dintre fiicele sale) iar în august 1938 este inaugurat, la Vǎlenii de Munte, primul teatrul în aer liber din ţarǎ (reprezentaţia inaugurală fiind piesa Rǎzbunarea pǎmîntului). În toatǎ aceastǎ perioadǎ au apǎrut şi o serie de lucrǎri purtînd semnǎtura savantului, avînd ca subiect Prahova: Mǎnǎstirea din Vǎlenii de Munte (1925), Moșnenii de pe Vǎrbilǎu (1931), B. P. Hasdeu, Lipsuri și îndreptǎri ploieștene (1938) etc. Într-o serie de lucrǎri cu caracter general (Drumuri și orașe în România, Istoria lui Mihai Viteazul, Istoria românilor prin cǎlǎtori etc.) apar dese referiri despre locuri și localitǎţi prahovene.

Pe fondul luptei sale publice împotriva violenţei şi conservării valorilor tradiţionale româneşti, savantul Nicolae Iorga a avut un sfârşit tragic, fiind asasinat la 27 noiembrie 1940 de către membri ai mișcǎrii de extremǎ dreaptǎ "Garda de Fier" (condusǎ de Horia Sima), care l-au considerat responsabil pentru asasinarea fostului lider al acesteia, Corneliu Zelea Codreanu (1938) din timpul dictaturii regelui Carol al II-lea. Moartea tragică a lui Nicolae Iorga întregeşte imaginea sa de erou şi martir al neamului românesc. Exemplu de curaj şi demnitate asumate public, Nicolae Iorga a reuşit un lucru rar printre teoreticieni: unirea crezului ideatic, al profesiei de-o viaţă, cu expresia faptică a practicării acestuia în spaţiul public. La aflarea veştii despre asasinarea tragică a lui N. Iorga, 47 de universităţi şi academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă, în semn de pios omagiu şi aleasă preţuire. Viaţa sa a stat sub tutela geniului iar moartea l-a aşezat printre eroii neamului.

Cît despre Iorga însuşi, care rămîne, dincolo de orice amănunte biografice, unul dintre marii cărturari ai neamului, i-am sluji mult mai fertil şi mai cuviincios memoria urmîndu-l pe calea erudiţiei şi a creaţiei decît minţind "pios" în numele lui şi întreţinîndu-l ca marotă a luptelor ideologice, în tîrziul unei istorii care riscă să repete tocmai greşelile din care a refuzat să tragă toate cuvenitele învăţături", scria publicistul și editorul Rǎzvan Codrescu, în finalul articolului sǎu Cazul Nicolae Iorga dupǎ 70 de ani. O tragedie perpetuǎ, în noimebrie 2010, prilejuit de împlinirea a 70 de ani de la dispariţia cǎrturarului român.

Casa din Vălenii de Munte, astăzi, devenită muzeu.
Casa din Vălenii de Munte, astăzi, devenită muzeu.