Nichita Stănescu ne privește dintr-o stea 

De la nuntă, pe drumul spre mormînt.

Sîmbătă, 10 decembrie 1983. Pentru Nichita Stănescu începe numărătoarea inversă. Viața sa atîrnă de un număr finit de ore. Poetul se află împreună cu soția sa, Dora, la Drobeta Turnu Severin pentru a-l cununa pe bunul său prieten Alexandru Dan Condeescu și pe soția sa, Ofelia.

Duminică, pe 11 decembrie, Nichita se trezește tîrziu, pe la prînz. Mai avea de trăit doar o zi. Și totuși, împreună cu cei doi tineri căsătoriți și cu Dora, face planuri de viitor. Deși inițial stabiliseră să stea mai mult, poetul hotărăște să se întoarcă cu toții, a doua zi, la București.

Luni, 12 decembrie, de dimineață, nu se trezește la timp ca să prindă trenul (artiștii din Reșița spun că în data de 9 decembrie trupa de teatru reșițeană a urcat, din gara Craiova, în trenul de pe ruta București-Timișoara - n.m., I.G.). Doarme din nou, pînă spre prînz, și refuză să mănânce. Spune că nu se simte bine. Nu se ridică deloc din pat pînă cînd vor pleca, a doua zi, cu un alt tren. În tren, într-un compartiment unde călătoresc singuri, se întinde pe canapea și doarme agitat pînă la București. Trenul intră în Gara de Nord după ora 10 noaptea. Când ajunge acasă, Nichita se culcă...

Noaptea, însă, durerile devin tot mai puternice. Mircia Dumitrescu își amintește întîmplarea, despre care spune că l-a bântuit de-atunci în fiecare zi: "Mi-a dat telefon și a zis «Vino repede!». Avea salteaua pe jos și îi țîșnea sînge din buze și din limbă și murdărise deja peretele. Și mi-a zis: «Mircia, stai tu aici, că nu vreau s-o sperii pe Dora». El neștiind că mie mi-e cumplit de frică să văd pe cineva care moare... Dar am stat. Atunci, așa s-a întîmplat. Că din atîta lume care avea mașină nu s-a găsit nimeni și am chemat eu un prieten cu o mașină și l-am dus la Spitalul de Urgență Floreasca.    I-am spus că e vorba de Nichita, dar nu știa cine e Nichita. Și atunci m-am trezit la realitate. Nu cultura e aia pe care o știe lumea..."

Pînă la mașină și apoi pe coridoarele spitalului, Nichita a mers pe picioarele lui, tot timpul conștient, dar criza s-a repetat, din ce în ce mai violentă. La cîteva minute după ora 2 noaptea, lupta s-a sfîrșit și Nichita a murit. Stop cardio-respirator (autorul preia din ceea ce a auzit - n.m., I.G.).

De gardă era dr. Chirilă. Acesta scrie peste ani: "Am fost medic la Spitalul de Urgență. 13 decembrie 1983 a fost ziua mea de gardă. Eu l-am primit, l-am asistat și am conlucrat cu secția de terapie intensivă pentru îngrijirea poetului Nichita Stănescu, în ziua trecerii lui la cele veșnice. Am încercat zilele acestea să scot din arhivă foaia de observație clinică pentru a rememora cu propriul meu scris în față, acea zi, acele ore. Nu am reușit, pentru că spitalul nu arhivează suferințe mai vechi de 25 de ani. Dar în ciuda memoriei scurte a spitalelor mi-au rămas în minte cuvintele sale: «Mi-e o sete sălbatică»... M-au impresionat aceste cuvinte ale lui, care exprimau infinit mai mult decît o simplă deshidratare organică." 

Nunta fatală.

Nichita a murit cu zile - declara pictorul Mihai Bandac în 1989.

Cînd încerci să afli adevăruri pe care unii le ascund, uneori descoperi lucruri pe care ai fi preferat să nu le afli. În cazul lui Nichita se poate spune că, din păcate, pe el l-au omorât prietenii. Nu din voință, ci din neglijență, egoism sau iresponsabilitate. Există, evident, prezumția fatalistă că așa trebuia să se întîmple. Probabil e adevărat, dar asta nu exclude responsabilitatea personală a făptuitorului moral. Cu atât mai mult cu cît nimeni nu și-a recunoscut pînă acum vreo vină. S-a pus totul pe seama destinului.

În vara lui '83, Alexandru Condeescu s-a căsătorit cu Ofelia Rotaru. Cununia civilă a avut loc în București. Nichita Stănescu le-a fost naș, așa cum le promisese. Proaspăt căsătoriții au hotărît să mai facă, însă, o nuntă la Drobeta Turnu Severin, de unde era mireasa. Nichita nu mai voia să meargă. Era obosit și bolnav. Cu greu, s-a lăsat convins...

Cununia religioasă a fost oficiată la Turnu Severin de protopopul Crăciun Pufan. După ce s-a terminat slujba, Nichita s-a apropiat de preot și l-a rugat: "Părinte, mai spune o dată, te rog, Tatăl Nostru. Doar pentru mine". Tulburat, părintele Pufan i-a respectat dorința.

A urmat nunta, care a avut loc în sala înghețată a unei case de cultură. S-a dat și darul, care a fost conform așteptărilor, căci prezența nașului ridicase mulțumitor cota. La un moment dat, lui Nichita i s-a făcut frig. A mers pînă în casa preotului, să se mai încălzească. A revenit, dar pe la miezul nopții și-a dat seama că nu mai rezistă. "În timpul nunții, am plecat la preot acasă pentru a vedea niște cărți - povestește Dora. Nichita s-a simțit foarte bine,   i-a dedicat preotului poeme. Era o atmosferă caldă. La nuntă nu am mai stat mult. Începuse dansul, le-am lăsat tinerilor dreptul de a se distra, să se fure mireasa... Am mers acasă și am dormit. A doua zi dimineața am luat masa cu mirii și am hotărît plecarea. În tren, Nichita nu s-a mai simțit bine"...

Scriitorul Victor Rusu, directorul Bibliotecii Județene Mehedinți, o consideră pe Ofelia autorul moral al morții lui Nichita. Au fost și alții, mulți, care afirmă (dar numai confidențial!) același lucru. Iar pictorul Mihai Bandac, în "Nichita Stănescu, atît cît mai știm noi" (1989), declara: "Nichita nu trebuia să facă acel drum din 8, 9, 10, 11 decembrie 1983. Se simțea epuizat și, fiind răcit, era îngrijorat. Nunta aia cu dar se putea ține și fără el, mai ales că era în reluarea sătească, după ediția orășenească. Afirm și cu această ocazie, și o să afirm mereu, de cîte ori o să pot, că Nichita a murit cu zile".

S-a prăpădit Nichita.

"De la acel telefon matinal care-mi anunța o veste absurdă prin glasul de nerecunoscut al lui Fănuș: S-a prăpădit Nichita, din acea dimineață blestemată de decembrie treisprezece, ghilotina receptorului mi-a retezat brutal contactul cu realitatea.

Am căzut secat de puteri într-un fotoliu și, preț de cîteva momente, n-am putut distinge conturul vreunui obiect din cameră. Orbisem vremelnic și sîngele retras în tulpine neștiute refuza să mă vitalizeze.

Era dimineață și auzeam vag forfota orașului trezit din somnul înghețat al nopții. Fetița mea se pregătea să meargă la școală și mă întreba ce s-a întîmplat și nu știam ce să-i răspund și a plecat cu sufletul tulburat, crezînd că mi se făcuse rău sau că primisem o veste pe care nu voiam s-o împărtășesc nimănui. 

Apoi, dislocația sentimentală, golul oscilînd albăstrui ca în tubul unui termometru părăsit de mercur (altă prezentare literară a unei morți cît se poate de concretă și tragică în esența ei - n.m., I.G.). Neputința de a plînge, de fapt, de a înțelege ceea ce era de neînțeles, efortul rațiunii de-a triumfa asupra inevitabilului produs deja, se încăpățîna într-o bărbăție prostească, vecină cu demnitatea insului prins în solemnități de rutină.

Apoi, dorința puerilă de-a mă convinge. Clipa întîlnirii cu trupul lui Nichita inert, așezat pe un banal pat de spital. Chipul frumos de adolescent mirat și surâsul, ah! surâsul lui ironic, șugubăț, zîmbetul din colțul drept al obrazului prin care-și prevestea șotiile duioase (poetul Cezar Ivănescu relatează că autopsierul de serviciu Marian Paraschivescu, de la morga Spitalului Floreasca ar fi spus că a intervenit el cu fard și fond de ten și i-a făcut o figură senină și surîzătoare - n.m., I.G.).

Lucid și impersonal, refuzam să accept evidența!...

Două bătrînele, sprijinindu-se în lumînări, în halate de spital, cu figuri triste și suferinde, ca două ursitoare.

Nichita zîmbea în costumul său de gală, celebrul costum maro cu dungi, în armura căruia primise Herderul, Cununa de aur și, acum, Cununa nemișcării.

Pantofii noi-nouți, cu talpă necălcată, ședeau alipiți în vîrfuri, pregătiți pentru un drum al plutirii. Mîinile i se odihneau pe piept și cea dreaptă încremenise cu degetul arătător săltat peste cel mare, purtînd între distanța indecibilă un condei imaginar de sticlă sau abur...

Nimic nu dovedea că ne părăsise, și cu atît mai absurdă mi se părea poziția lui de contemplare cu ochii închiși și mă revoltam contra împietririi mele, și nici măcar n-am putut să-l mîngîi sau să fac un alt gest care să demonstreze (cui?), necuprinsa-mi durere. După o vreme, în acea încăpere sărăcăcioasă și albă au început să vină necunoscuți, tineri cu lacrima reținută în gene, și privindu-l cum se odihnește pe orizontala niciodată râvnită, am atins mecanic marginea patului. " (Mircea Micu în volumul "Întâmplări cu scriitori și alte năluciri").