Nichita a avut trei iubiri oficializate și una mistuitoare, pasiuni îndelungate în cei 30 de ani de creație, presărate, însă, și cu accidente. Leoaică tânără - iubirea i-a sărit în față de mai multe ori și l-a mușcat cu patima frumuseții și a talentului literar.

La 17 ani, Nichita s-a îndrăgostit romantic și cast de Magdalena, sora unui bun prieten și coleg, Mircea Petrescu. A fost o iubire adolescentină, puternică, dar cu fitil scurt, cum s-a afirmat. Se prea poate ca tocmai ei să-i fi recitat Nichita versurile nepublicate încă, să-i fi cântat la pian ori la acordeon, să-i fi citit din clasici. După mamă și surori, Magdalena a fost prima femeie fermecată de tot ce însemna personalitatea în formare a poetului. A fost atinsă de aripa geniului, i-a fost soție la 19 ani și a avut prima nefericire a despărțirii după doar un an de mariaj (1952-1953).

Timpul a făcut loc amintirilor. Pe un caiet al Magdalenei, lăsat în țară, s-au descoperit naive versuri scrise în frigul iernii din 1952, cuvinte însoțite de candoarea unor desene reprezentând copaci desfrunziți și case zgribulite. Semnătura, jucăușă, ne introduce în atmosfera celor 19 ani ai protagoniștilor: batracaccio damattrapappi. Prima poezie, Fabulă, având ca motto "auto - moto" ford, i-a fost dăruită Magdalenei în ziua de marți, 19 februarie 1952: Un tăciune obosit / sclivisit și plictisit / în înaltul cerului / se avântă aiurit, / pentru-a spune gerului: / ger fără fler, / sper că din cer, / n-ai să mai vii, / prin bălării, / să le mai strici... / spune, ce zici? / morala / plecat în sus în pripă, / nu s-a mai înapoiat... / oare o fi contractat, / gripă?

A doua poezie, Zi de zi, semnată de același batracaccio & mattrapappi, a fost scrisă joi, 28 februarie 1952. De data aceasta, zburdalnicul gând al poetului s-a îndreptat spre soare, spre un copac luminat de raze și spre focul ce clădea oaze. Frigul din afară s-a transformat treptat în căldura interioară a ființei: De oboseală stau posac, / în jurul meu miros de fân. / stau în cerdac. / mi-e lene să și mai gândesc, / abia s-a luminat de zi. / stau și privesc. / cum ancestrale raze reci / tot tachineazʼun biet copac, / opac / pe veci. / a cărui ramuri mai feresc / un petic negru în zadar, / de dor / ceresc. / Ce-i totuși luminat de raze, / ce par a fi din foc furate. / grupate / în oaze. / se toarce soarele-n clepsidră, / în raze lungi cu albe ațe, / sau brațe / de hidră. / și azi cerescul candelabru, / ne luminează tot bălai; / dar mai macabru [i]. Se întrevedea măiestria lui Nichita în a asocia cuvinte. Râsul sănătos, copilăresc, de adolescent îndrăgostit, demonstra valoarea profundă, ulterioară a poeziei, a gândului, a cuvintelor și a necuvintelor. Astăzi vrem să credem că amintirea Magdalenei s-a regăsit în versuri scrise mai târziu, pentru că, repetăm, prima iubire este căutată în toate celelalte: Lași mirosul tău în aer / de metal și de femeie / și de car încins pe lutul / al întinderii caldee / de coloană viitoare / dintr-un secol nenăscut / de zid ars de o văpaie / care-o arse și pe Ruth. / și îmi pari de ești aievea / ploaie aspră, fraged nor, / dulcea mea antichitate / dintr-un secol viitor (Lași mirosul tău în aer).

O descriere a Magdalenei am găsit-o în memoriile Stelei Covaci, soția prietenului Aurel Covaci, confidenta și amica devotată a poetului: o zvârlugă cu ochi negri, jucăuși, mignonă, talie de viespe, forme sculpturale [ii]. Erau prea tineri și prea temperamentali, a relatat Stela Covaci, așa că după numeroase certuri și împăcări, cei doi s-au despărțit. Miracolul s-a produs, însă. Adolescența a rămas pentru Nichita vârsta de aur la care s-a întors mereu și mereu... Această etapă a vieții avea nevoie de Ghilgameș și Enghidu, vânând împreună lei, de Orlando Furioso, de luptători a căror existență a devenit idee, dar în special de Romeo și Julieta, puși în întâmplări necandide [iii]. Despărțiți și totuși alături, așa se putea defini relația dintre cei doi. În arhiva poetului Gheorghe Tomozei a existat o scrisoare trimisă de Nichita Magdalenei, înainte de 1955, care a fost scoasă la licitație în 2013, având prețul de plecare de 100 de lei, cumpărată cu 250 de lei. Atât s-a evaluat scrisul, conținutul și semnătura poetului: Măgduțo, În mod excepțional Tom nu te-a putut întâmpina acasă la sosirea ta de la Constanța.[...] Îl rugasem să mă scoată dintr-o gaură de viață în care mă aflu frisonat. Supără-te [...] și iartă-l pe tristul tău prieten, Nichita [iv].

Maturitatea impunea muncă, învățătură, acumularea de lucruri pe care le prețuia și... iubire. Este o disperare a omului, comenta Nichita, în a căuta motive pentru a trăi fără limite de timp, a visa la nemurire, a fi tânăr, tulburat și neliniștit, fericit și revoltat [v]. Mai presus de toate, iubim cu o siguranță uluitoare, ca și cum existența noastră ar fi veșnică, ca și cum am fi eterni adolescenți. Realitatea, însă, dădea buzna: Părându-mi rău de adolescență! - a exclamat Nichita. Adolescența e-o frânghie de aur / pe care n-o poți tăia, dacă vrei, cu cuțitul / Adolescența e-o frânghie de aur / legând nadirul cu zenitul. După părerea lui, pragmatismul secolului al XX-lea punea accent doar pe existență, atât pentru tineri, cât și pentru bătrâni, de parcă nimeni nu ar mai dori nemurirea. Și, totuși... Prima iubire nu se uită, are ecoul ei în viața fiecăruia.

Nichita a închinat sute de versuri femeii iubite, oricine ar fi fost ea. La rândul ei, Magdalena, recăsătorită, a ajuns departe de casă, în Occident și de acolo tocmai în Noua Zeelandă și apoi în Australia, unde a fost premiată de stat pentru studiile făcute asupra triburilor aborigene. Datorită activității ei, statul australian a realizat "banul comemorativ", obiect de colecție, pe care însă ea nu-l putea trimite acasă. Cu toate acestea, satisfacția ei era majoră. Se pusese în circulație un număr limitat de bancnote, cu valoare de monedă națională, 10 dolari, pentru a putea și prostimea s-o vadă și s-o pipăie. În cursul anului 1988 se bătuseră trei monede noi, una reprezentând corabia care a adăstat aici întâi și anii comemorării (200 de ani de existență a statului australian) și două închinate artei și popoarelor aborigene. Se întâmpla pentru prima oară ca aceste ființe prețioase și nevinovate să fie astfel considerate. Magdalena a păstrat câte un exemplar din fiecare pentru vitrina numismatică a lui Nichita, aflată în expoziția închinată poetului. Era știută pasiunea lui Nini pentru monede vechi și noi. Amănuntele provin din scrisorile trimise de Magdalena, către Ion (Nelu) Stan, custodele de atunci al muzeului Hagi Prodan, devenit Casă de târgoveț din secolul al XVIII-lea, scrisori din 5 februarie 1988 și 10 ianuarie 1989.

Ea a purtat o vie corespondență cu ploieștenii, prieteni direcți și laterali, cu precădere cei luminați, care au dorit să reînvie memoria poetului. O mare parte a acestor scrisori se află astăzi în posesia d-lui Nelu Stan, acesta oferindu-ni-le cu generozitate spre studiu. Scopul declarat al corespondenței (mobilul practic) era de a hrăni și a crește memoria lui Nichita Stănescu. Lucrurile nu se opreau doar la aceasta, întrucât se consolidau prietenii intelectuale. În același timp, era o adevărată onoare și un noroc, pe care nu oricine le avea. Cu modestia ei caracteristică, Magdalena declara despre sine că era o sursă dispusă să ofere ce putea pentru a păstra o făclie aprinsă acasă. Deja Proiectul Recuperării lui Nichita se conturase (scrisoare expediată către Nelu Stan, din Darwin, Australia, la data de 17 septembrie 1987).

Magdalena a revenit în urbea natală și și-a pus inima și banii pentru completarea Expoziției temporare "Nichita Stănescu", inițiată de membrii Fundației și ai Memorialului ce purtau numele poetului. Ulterior, a depus mari eforturi, împreună cu Fundația, pentru a se recupera obiectele, mobilierul și, în special, pianul, lucruri care-și găsesc odihna în casa în care s-a născut și a trăit Nichita, devenită, din 2002, muzeu memorial. Relațiile amicale pe care le avea cu familia Stănescu au ajutat și mai mult în desfășurarea acțiunilor. Magdalena se bucura de efectul benefic al acestora asupra mamei poetului, Doamna Tatiana.

Recuperarea pianului ajuns în posesia altei persoane după vânzarea lui de către familia Stănescu, a fost o întreagă odisee. În înțelegere cu Nelu Stan, custodele muzeului, Magdalena a trimis din Australia un aparat video (mașinăria), din vânzarea căruia urmau să se obțină banii necesari răscumpărării pianului. Veștile între cele două capete de lume circulau greu, erau cenzurate, așa că Magdalena a aflat cu întârziere că aparatul a ajuns în Ploiești, dar fără cablul de legătură, două casete și bateriile necesare. În fața situației, a exclamat necăjită: Bandiții!... Se ilustra capitolul cinste. Nu ne lăsăm! Ambiția de a-l recupera pe Nichita a dat roade. Nu a fost singură în acest demers, fapt pentru care trimite gândurile ei de satisfacție lui Nelu Stan: Cum să vă mulțumesc pentru tot ce faceți? Dedicația este o însușire pe care am clasificat-o deja în categoria anacronisme de când nu mai văd români la tot pasul. Inima ei era plină de regrete pentru trecutul neîmplinit, pentru viața prea scurtă a poetului, pentru soarta potrivnică: Regret că nu am avut un menaj mai lung și mai îmbelșugat, unul care să fi durat o veșnicie. Nini ar fi scris și astăzi pentru noi, nu noi despre el. Cât ne folosește? [...] Cui să mulțumesc încă pentru atâta recunoaștere a spiritului lui Nichita și pentru atâta "obol" (îi plăcea mult acest cuvânt) la amintirea lui? Promitea să nu abandoneze cauza, deși simțea poziția indiferentă a autorităților românești. Nu mi-aș pune nici zilele în cumpănă dacă aș avea o cale să-l recuperez pe Nichita (scrisoarea Magdalenei către Nelu Stan, din 25 septembrie 1987).

Urmează alte scrisori din ce în ce mai lungi și iscoditoare cu privire la diferitele obiecte care trebuiau căutate și aduse în Expoziția temporară Nichita Stănescu, pentru a întregi atmosfera în care a crescut și s-a dezvoltat poetul. Dorul de acasă nu se putea ostoi ușor. În schimb, își putea imagina cum ar fi decurs Festivalul Internațional de Poezie Nichita Stănescu. A cerut explicații despre familia Stănescu - mamă, surori - despre prietenii ploieșteni ai lui Nichita, chiar și despre locul din muzeu în care se puteau plasa obiectele folosite de Nichita.

Nelu Stan îi comunica telefonic sau în scris tot ce se întreprindea, de exemplu schimbarea datei de comemorare, din decembrie în martie (nu decesul, ci nașterea lui Nichita l-a dat României - cum afirma și Magdalena), redenumirea străzii pe care se afla casa în care s-a născut Nichita (Nichita Stănescu este întâmplarea cea mai însemnată a acelei străduțe și numele lui n-ar frânge nici tradiția și nici voința sau decența locuitorilor.) În această privință, Magdalena se afla pe o poziție fermă: Au fost ele rebotezate orașe, dându-li-se nume străine. Nu știu dacă se poate ca Nichita să fie socotit decât român.

În amintirea celor care își desfășurau activitatea la muzeu, este încă vie imaginea Magdalenei care, fiind întâmplător de față, dădea explicații, cu multă răbdare și iubire, grupurilor de copii ce vizitau lăcașul de cultură și vedeau, poate pentru prima oară, imagini cu și despre Nichita. În curtea muzeului a existat o salcie imaginară (a poetului), iar Magdalena a plantat una adevărată care a purtat numele ei, la sfârșitul lui noiembrie 1987.

Moto: Iubirea nu se cântărește cu mai mult sau mai puțin

Note

[i] Vetuța Pop, Nichita Stănescu - două poezii din tinerețe, în revista Apostrof, nr. 2, anul XXX, 2019.

[ii] Stela Covaci, Destinul unei prietenii. Nichita Stănescu - Aurel Covaci, 2014, p. 19.

[iii] Nichita Stănescu, Adolescență, Pagini regăsite, în Amintiri din prezent, pp. 372-373.

[iv] Alina Creangă, O scrisoare de dragoste a lui Nichita Stănescu, scoasă la licitație pe internet, în Naționalul, 31 iulie 2013.

[v] Idem, A fi! A fi! A fi!- Pagini regăsite, în Amintiri din prezent, pp. 370-372.

Emilia Luchian

Născută în 1951 la Brăila.

Este licențiată a Facultății de istorie-filosofie a Universității "Al. I. Cuza" din Iași.

Profesoară de istorie, în perioada 1973-2020. Din 1992, este titulara catedrei de istorie Colegiului Național "Mihai Viteazul" din Ploiești. Preocupări artistice și în domeniile istoriei religiilor și istoriei artelor. A avut o bogată și îndelungată activitate de voluntariat umanitar.

Membră în diferite asociații și societăți cultural-științifice precum "Ploiești-Mileniul III", "Fundația Oamenilor de Știință" - filiala Prahova, "Centrul de Cultură «Brătianu»" - Ștefănești, "Liga culturală pentru activitatea românilor de pretutindeni", "Asociația Culturală «Trinitas» 2007", "Asociația aromânilor" din Constanța.

A publicat studii și eseuri cu tematică literară și de istorie în periodice precum Axioma, România eroică, Prahova eroică, Atitudini, Vatra veche, Clio, Ieri și azi, Anuarul Muzeului de Istorie al Județului Prahova, Anuarul Arhivelor Naționale, Citadela, Homo religious, Curierul de Prahova.

I-au fost tipărite volumele: "Aromânii, pretutindeni-nicăieri" (2007), "Fereastră în timp. Orașul Ploiești în 1928" (2010), "Oameni și instituții în Ploieștiul sfârșitului de secol al XIX-lea" (în colaborare, 2017), "Ploieșteanul. Chip și mască" (2017)

Despre opera scriitoarei au scris: Gheorghe Calcan, Paul D. Popescu, Nicolae Dumitrescu, Dorin Stănescu și Constantin Dobrescu.