Cartea și îngerul ei păzitor
Reprezintă ex-libris-ul un obiect demn de a fi colecționat?
Se pare că da, ba mai mult, el se bucură în ziua de azi de un interes cel puțin egal cu acela acordat mărcilor poștale, monedelor, cărților poștale ilustrate, fotografiilor, mineralelor, cutiilor de chibrituri (!), ceasurilor, flacoanelor de parfum etc. Și asta pentru că orice obiect care prezintă un interes cultural (1), artistic, arheologic sau de altă natură, merită a fi conservat.
Muzeele constituie exemplul cel mai elocvent, ele strîngînd adevărate comori de orice fel, în acest mod luînd naștere colecțiile. Și, atunci, o persoană particulară oarecare, de ce n-ar putea face la fel? Cu toate acestea, există o sensibilă diferență între aceste două categorii de colecționari.
Muzeele colecționează diferite obiecte (care, evident, prezintă interes istoric, științific, artistic etc.) pentru a le salva de la dispariție sau de la degradare, cu scopul declarat de a le păstra, cerceta, conserva și a le pune, astfel, în valoare, prin expunerea și prezentarea lor ulterioară marelui public, aranjate într-o manieră metodică, muzeografică. În marea majoritate a cazurilor, muzeele își adăpostesc colecțiile în clădiri special amenajate acestui scop.
Colecționarii particulari, dimpotrivă, adună, de cele mai multe ori cu răbdare și cu discreție descoperirile lor, exclusiv pentru propria bucurie a contemplării ori pentru a împărtăși apropiaților sublima lor plăcere.
Ambele categorii de colecționari sînt animate de același imbold: păstrarea. Nu de puține ori, multe dintre colecțiile private sînt donate muzeelor, îmbogățind fondurile acestora sau constituind punctul de plecare al unor viitoare colecții, atent supravegheate de conservatorii profesioniști.
Ex-librisul a cunoscut, de-a lungul vremii, o mare varietate de forme de prezentare, după cum menționează și bibliologul dr. Corneliu Dima-Drăgan în valoroasa și acribioasa dumisale lucrare (3). El poate avea forma unei simple semnături, poate fi aplicat pe carte ca o etichetă (cu text şi imagine) sau poate fi imprimat (cu un sigiliu sau o ștampilă). El probează calitatea proprietății și, în majoritatea cazurilor, are (şi) o valoare artistică. Le voi aminti, în cele ce urmează, pe cele mai semnificative:
- ex-libris colofon (caligrafiat de copist la sfîrșitul manuscrisului și cuprinzînd, de regulă, numele acestuia, locul unde s-a realizat copierea, anul și, după caz, numele persoanei care a inițiat și finanțat execuția lucrării);
- ex-libris de închinare sau danie (conține o mențiune autografă a donatorului sau a primitorului);
- ex-libris autograf [este consemnat numele posesorului, precedat de formula latinească «ex libris», cu sensul prezentat mai sus sau de corespondentul său în latină, română, greacă (Εκ τών τού), italiană (di, dei, libri), franceză (Les livres de) etc.]
- ex-libris pecete (sigiuliu oficial sau particular aplicat pe pagina de titlu sau în alte locuri ale cărții);
- ex-libris în timbru sec (mai puțin folosit);
- ex-libris ștampilă (întîlnit frecvent la biblioteci publice și particulare, după 1830);
- ex-libris etichetă (tipărit pe file volante, de diferite forme și dimensiuni, este aplicat prin cașerare pe verso-ul copertei). Cel mai vechi ex-libris românesc din această categorie a aparținut doctorului Ioan Callimachi, medicul stolnicului Constantin Cantacuzino (1639-1716) și al domnitorului Constantin Brâncoveanu (1654-1714) (4).
- supralibros (mențiuni de proprietate aplicate pe legătura cărții, pe copertă, în centru sau pe colțuri și pe cotor)
- ex-libris cu blestem (mențiuni de proprietate sau de donație, însoțite de formule de blestem adresate celor care au intenția de a înstrăina cartea împrumutată).
Ex-librisul este o vinietă (2) cu o calitate aparte. El
este destinat lipirii pe verso-ul părții late a legăturii cărții, cu scopul
identificării proprietarului. Așadar, ex-libris sînt termenii generici provenind din expresia latină Ex libris meis (Din cărţile mele), urmat de numele proprietarului sau al deținătorului,
ea indicînd faptul că această carte se numără / iese printre / dintre cărțile
aparținînd lui (...).
Așadar, el este o marcă de posesiune dar și o specie de "înger păzitor",
de "jandarm" care amintește, la modul cel mai politicos cu putință, celui care
îl împrumută, că volumul respectiv trebuie înapoiat proprietarului după lectură.
De multe ori, cu un dram de umor, anumiți artiștii creatori de ex-libris au inclus în creațiile lor texte versificate, care constituie o atenționare suplimentară adresată persoanei care nu înapoiază cartea proprietarului. Ca în cazul ex-librisului creat de artistul germna J. Hein, pe care se poate citi: Ich wollt, dass de Teufel holte, der dies, mein buch behalten wollte! (Pe cel ce cartea nu mi-o va înapoia, dracul să-l ia!). Mesajul acestei mini-stampe este, deci, extrem de bine precizat: scopul său este, finalmente, unul social...
Sînt și cazuri, nu puține, în care termenii ex-libris sînt deturnați de la adevăratul lor înțeles. Este de notorietate faptul că anumiți colecționari se adresează artiștilor pentru a "crea" exemplare cu scopul de a le transforma în simple obiecte de schimb, neintenționînd să le folosească pentru cărțile din propriile biblioteci. În acest sens, replica unui posesor de ex-libris-uri are darul să deconcerteze: (...) ex-libris-ul meu se găsește pretutindeni, numai pe cărțile mele, nu!
Un ex-libris demn de numele său, deci care merită a fi colecționat, trebuie să răspundă anumitor cerințe, verificate de-a lungul timpului.
Mica stampă este, indiscutabil, o operă de artă. Ea trebuie să fie clară în concepția ei: elementele constitutive (de preferat, nu foarte numeroase) trebuie să fie inteligibile și lizibile pentru privitor; ele trebuie să definească proprietarul, să-l personalizeze, altfel spus. Graficianul căruia i s-au sugerat cîteva idei generale, va avea întreaga libertate pentru realizarea lucrării. Experiența demonstrează și în acesta caz, într-adevăr, că ex-libris-urile create spontan sînt, în general, de o factură net superioară celor comandate în mod expres de acei bibliofili care îi dau acestuia o sumedenie de sugestii. Literele trebuie perfect desenate, ele trebuind să fie în disonanță cu restul compoziției.
Odată cu apariția cărții numite de buzunar, ex-libris-ul a pierdut, cu siguranță, ceva din rațiunea sa de a fi. Această categorie, care face parte integrantă din segmentul cărților cu pagini lipite, este sortită să aibă o viață mult mai scurtă decît a celor cu pagini cusute: din pricina prețului modic, ele sînt mult mai repede abandonate, pentru a nu spune aruncate, după lectură. Totuși, privind vitrinele bine garnisite ale librăriilor sau, îndeosebi, rafturile anticariatelor, bibliofilul rămîne mai mult decît optimist, atîta vreme cît el descoperă bogăția și varietatea edițiilor, fapt care îi conferă suficiente motive de a-și produce ex-libris-uri. Pentru un membru al unui club sau asociații de bibliofilie, care subscrie pentru o ediție de lux, nepusă în comerț, numerotată și semnată - deci, o ediție rară - deținerea unui ex-libris artistic încredințat unui artist de renume ține de-o anume rigoare dar, mai cun seamă, reprezintă o obligație morală.
Sînt bibliofili care, pentru a deosebi diferitele secțiuni ale propriilor biblioteci, folosesc și alte tipuri de ex-libris: ex-libris numismaticis, ex-musicis, ex-heraldicis sau ex-biblioteca heraldica.
În toate cazurile, bibliofilul va fi tentat să dețină un ex-libris artistic, care nu va reprezenta doar o marcă asupra proprietății, ci și un ornament al cărții sale.
Ex-libris-ul și rolul său fiind astfel circumscrise, ne vom îndrepta atenția în cele ce urmează, pe scurt, asupra modului de organizare a unei colecții.
Pentru o mai bună protejare împotriva prafului, specialiștii recomandă folosirea unor casete care să conțină nu mai mult de 100 de mini-stampe fiecare. Montarea lor se va face pe bucăți de carton subțire, de o culoare neutră, avînd dimensiunile de 22 x 18 centimetri. Casetele, confecționate într-un atelier de legătorie, vor purta pe spate un opis cu conținutul lor. Astfel organizate, ele se vor aranja mult mai ușor pe rafturile bibliotecii, pe de o parte iar căutarea mult ușurată.
Clasificare vinietelor se face în funcție de gustul fiecăruia. În cazul în care colecția capătă amploare, clasificarea pe țara de origine a fiecăreia, vine de la sine. Pentru o aceeași țară, este recomandată o clasificare alfabetică după numele artiștilor; pentru același artist, se face o clasificare în ordine alfabetică, după numele proprietarului.
Dar sînt și colecționari care procedează în alte moduri. Unii își aranjează toate ex-libris-urile în ordinea alfabetică a numelor proprietarilor, fără a ține cont de numele artistului care le-a executat. Alții le aranjează după tehnica de execuție: gravuri pe lemn, litografii, clișee etc. iar în cadrul fiecărei astfel de categorii, după artist sau proprietar. Sînt și proprietari care clasifică în funcție de tematică: portrete, monumente, profesii, simboluri, peisaje, nuduri ș.a.m.d.
Este cum nu se poate de limpede că nici una dintre aceste metode de clasificare nu dă o satisfacție deplină. În primul caz, de exemplu - care este și cel mai folosit - este foarte utilă și întocmirea unui fișier alfabetic al "proprietarului". Toate ex-libris-urile create pentru același bibliofil se vor înscrie pe fișa numelui său. Combinația casetă-fișier facilitează în mod decisiv căutarea.
Ex-libris-ul este răspîndit în mediile cultivate de pretutindeni. Anumite colecții celebre conțin mii de piese. Este o mare plăcere întreprinderea unei incursiuni în interiorul casetelor unui colecționar: se pot confrunta, în acest mod, diferiți artiști, diverse tehnici de execuție, viziuni și concepții privind compoziția. Toate aceste splendide mini-stampe invită, parcă, la reverie, la meditație și admirație în fața creației artiștilor care fac să vibreze materia: lemnul care, sub dalta condusă de o mînă sigură, devine imagine; prețioasa aramă din care se ivesc acele imperceptibile striații rămase în urma acului de gravat; sau pur și simplu desenul în peniță sau cărbune și, nu în ultimul rînd, creta litografică alunecînd pe piatra calcaroasă, toate acestea stau la originea multor stampe fermecătoare, care încîntă ochiul bibliofilului și nu numai.
Ce încîntare te poate cuprinde în clipa în care admiri aceste mici giuvaeruri montate cu grijă pe suporturile lor! Farmecul sporește atunci cînd descoperi într-o colecție numele prietenilor. Analiza compoziției conduce involuntar la scrutarea personajului pe care-l reprezintă proprietarul ascuns în spatele imaginii, la descifrarea misterelor simbolurilor înscrise sau pur și simplu doar la a admira îndemînarea și harul artistului.
Un cuvînt trebuie spus și despre tehnica schimbului de ex-libris-uri între colecționari. Ca regulă generală, tehnica în care ex-libris-ul este executat determină valoarea schimbului de piese. Astfel, se schimbă o gravură pe lemn contra unei alte gravuri pe lemn, o acvaforte contra unei alte acvaforte ș.a.m.d. Multor bibliofili, care nu sînt colecționari, le face o mare plăcere în a oferi cu grație ex-libris-urile lor, fără să ceară nimic în schimb.
Biblioteca județeană "Nicolae Iorga" deține în fondurile sale o colecție de 2181 de ex-libris-uri, adevărate opere de artă, ce identifică și personalizează pe deținătorul cărții sau pe proprietar. Putem aminti în acest sens și volumele purtătoare de ex-libris provenite din colecțiile personale ale academicienilor Șerban Cioculescu (1902-1988) și Ion Cantacuzino (1863-1934), scriitorului Anton Bacalbașa (1865-1899), istoricului Victor Papacostea (1900- 1962), folcloristului și istoricului literar Gheorghe Dem. Teodorescu (1849-1900), istoricului de artă și etnografului Alexandru Tzigara-Samurcaș (1872-1952) sau istoricului literar și etnografului Dumitru Caracostea (1879-1964).
În anul 1971, cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la fondarea bibliotecii "Nicolae Iorga", plasticianul Fred Micoș a realizat, la solicitarea conducerii din acea perioadă, un sugestiv ex-libris pentru instituție. El reprezintă un portret al savantului Nicolae Iorga plasat simbolic pe coperta unei cărți care are în partea dreaptă sus vechea stemă a municipiului Ploiești, la bază este scris "Biblioteca Nicolae Iorga Ploiești" iar la marginea sa superioară este scris "Ex-libris".
Graficianul ploieștean Mihai Vasile a creat, tot la comanda conducerii bibliotecii, un expresiv ex-libris dedicat poetului Nichita Stănescu, care înfățișează un portret al scriitorului împreună cu semnătura sa în facsimil.
Iată doar cîteva dintre piesele reprezentative aflate în colecția bibliotecii noastre:
- ex-libris dr. med. Emil I. Bologa (de Iacob Brujan (5), Brașov, România, reproducere fotografică, P);
- ex-libris Eleonora Colleti (de Maria Elisa Lebroni (6), Italia, xilogravură transversală, X2);
- ex-libris Shigernaru Kishi (de Ryo Masuoka (7), Japonia, xilogravură în lungul fibrei, X1);
- ex-libris Moronaka (de Maria Elisa Lebroni, Italia, xilogravură în lungul fibrei, X1);
- ex-libris Géllerfiék Kőnyve (de Kósa Bálint (8), România, gravură în masă plastică, X6);
- ex-libris
Biblioteca Astra (Sibiu), secția muzicală (de Ștefan Orth (9),
România, fotografie, P2);
Note explicative:
(1) Declarația de la Mexico, adoptată cu ocazia Conferinței
Mondiale asupra Politicilor Mondiale, organizată de Unesco în 1982, propune
o definiție comprehensivă a culturii: „cultura
poate fi astăzi considerată drept un ansamblu de trăsături distincte,
spirituale și materiale, intelectuale și afective, care caracterizează o societate sau un grup social. Ea înglobează, pe lîngă arte și litere, moduri de
viață, drepturile fundamentale ale omului, sistemele de valori, tradițiile și
credințele. Cultura dă omului capacitate de reflecție asupra lui însuși. Ea este
cea care ne ajută să discernem valorile și să efectuăm alegeri. Prin ea omul se
exprimă, ia cunoștință de el însuși, se recunoaște ca un proiect neîncheiat,
pune în chestiune propriile sale realizări, caută neîncetat noi semnificații și
creează opere care îl transcend.”
("Declaration de Mexico..., 1982, p. 200)
(2) gravură mică, desen, ornament care se pune la începutul sau la sfârșitul unei cărți sau al unui capitol
(3) „Biblioteci umaniste românești”, Editura Litera, București, 1974
(4) N. Vătămanu, „De la începuturile medicinei românești”, Editura Științifică, București, 1966, p. 185
(5) Iacob Brujan - a studiat la Școala de Arte Frumoase din Iași (1917-1920) cu Octav Băncilă şi la Academia Liberă de Pictură din București (1920-1923) cu Ștefan Popescu şi Artur Verona. S-a stabilit la Brașov în perioada interbelică. Integrîndu-se unui modernism temperat, pictura sa ilustrează compromisul între adeziunea la principiile modernismului artistic şi un nedisimulat respect față de tradiție. Lucrările sale, naturi statice de o delicată materialitate sau peisaje reflectînd sensibile acorduri cromatice, sunt în primul rînd expresia picturală a unor trăiri sufletești.
(6) Maria Elisa Lebroni (n.1934), graficiană italiană specializată în xilogravură, linotipie și tehnici de imprimare pe hîrtie (offset, fotoxilografie), reputată autoare de ex-libris.
(7) Ryo Matsuoka (n. în 1974, Tokyo), este un artist independent care lucrează în tehnici și spații neconvenționale (pictură live în magazine, cluburi, cafenele și pe acoperișurile clădirilor). Lucrările sale acoperă un palier larg (broderii pe tricouri, tapiserii imersive agățate, picturi de mari dimensiuni pe pânză și hârtie, felinare, ceramică, litografii, ex-libris etc.). Ryo a expus în Japonia și în întreaga lume, lucrările sale figurînd în muzee și galerii renumite dar și în colecții particulare.
(8) Kósa Bálint (1932-2017), plastician român de origine maghiară, specializat în tehnica gravurii în lemn.
(9) Ștefan (Istvan) Orth (n.1945, Hagyszekely, Ungaria). Plastician maghiar stabilit în Sibiu. Membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România. Restaurator de gravură veche la Muzeul Brukenthal, profesor universitar la facultatea de arte plastice a Universității din Sibiu. Recunoscut pentru desenele și gravurile sale dedicate în special Sibiului.
