Studierea istoriei culturii include, printre aspectele cele mai însemnate, faptele, semnificațiile și interpretările ce țin de receptarea operei personalităților culturale proeminente. Se pune în evidență, în acest caz, raportul dintre spațiul, timpul și mediul social, pe de o parte, creatorul și creația culturală, pe de alta. Asigurarea succesului unei asemenea acțiuni impune cercetătorului ce-și asumă misiunea, în primul rând, o solidă și amplă cunoaștere a domeniului culturii, singura în măsură să-i permită orientarea asupra subiectului ales, a drumului de urmat și a realizării conectorilor necesari depistării cauzelor, descrierii desfășurării și evidențierii consecințelor fenomenului studiat.

Modul în care criticii și istoricii literari Valeriu și Sanda Râpeanu au alcătuit și îngrijit volumul Gheorghe I. Brătianu 1980-1989, editor Dragoș Râpeanu, 2019, confirmă pe deplin necesitatea acestor înzestrări. Faptul că domnul Valeriu Râpeanu este, în același timp, autor, martor și actor al subiectului studiat sporește valoarea documentară a volumului.

Într-o epocă în care moda impune prezentarea esenței unui text prin indicarea cuvintelor cheie, autorii o fac în manieră clasică prin fraza de început a prefeței: "Volumul pe care îl înfățișăm astăzi cititorilor își propune să reconstituie un deceniu din istoria culturii românești legat de o personalitate emblematică a științei, învățământului, vieții politice dintre anii 1920-1947: Gheorghe I. Brătianu". Concentrându-se asupra studierii raportului dintre personalitatea și opera lui Gheorghe I. Brătianu și cultura românească din deceniul 1980-1989, autorii nu au putut elimina, trece cu vederea, referirile la existența și manifestările aceluiași raport pe tot parcursul vieții și activității istoricului. Au făcut-o începând cu prefața-document în care domnul Valeriu Râpeanu, în postura de martor și actor, aduce informații detaliate și inedite asupra receptării operei lui Gh. I. Brătianu între anii 1945-1989, cât și în documentele reproduse în carte. În activitatea științifică (și politică) a lui Gh. I. Brătianu, deceniul (1940-1950) a fost caracterizat cu termenul "românesc", iar conținutul discursului drept "național". Gh. I. Brătianu își orientase, anterior, cercetările către probleme aparținând secțiunii tematice universale, iar aspectele românești le-a integrat cadrului general european. După 1940, raportul s-a schimbat în favoarea spațiului românesc într-o viziune integrată celui european.

Materialele publicate în antologie ilustrează concepția lui Gh. I. Brătianu asupra conexiunii dintre istoria României și istoria universală. În prefața la Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești, lucrare publicată în 1945 și reeditată la Editura Eminescu, 1980, Valeriu Râpeanu argumentează că orientarea lui Gh. I. Brătianu de a încadra și explica unele momente cheie ale existenței naționale românești într-un context de largă perspectivă izvora din teza/ credința sa că "ne lipsește o Istorie a Europei care să dea întreaga sa importanță și valoare Orientului", un orient în care "linia de apărare a creștinătății în zorile timpurilor moderne trecea" și pe la Suceava. "Restituind Orientului întreaga sa importanță istorică, Gheorghe I. Brătianu așeza teritoriile etnogenezei poporului român într-un context istoric ce le conferea o dimensiune relevantă în planul evoluției civilizației". (p. 87-88)

Un alt argument justificativ în tratarea, de către Brătianu, a istoriei românilor în conexiune cu cea europeană, este dezvăluit de Victor Spinei care, în prefața volumului Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană, Editura Meridiane, 1988, scrie: "Tratarea temelor de istorie românească în contextul universal i se părea o necesitate izvorând din însăși poziția geografică a teritoriului ocupat de poporul nostru". (p. 352) În consecință, Gh. I. Brătianu a prezentat întinderea marină și arealul terestru înconjurător al Mării Negre ca "placă turnantă a marelui trafic și a schimburilor internaționale" (p. 353)

Într-o epocă în care naționalismele se înfruntau în cadrul celui de Al Doilea Război Mondial, iar după război naționalismul micilor state avea de înfruntat internaționalismul, ca să nu spunem imperialismul, marilor puteri, pozițiile științifice (și politice, dar ele nu intră decât tangențial în preocupările antologiei și ale comentariului) ale lui Gh. I. Brătianu vor constitui obiective ale atacurilor de combatere și surse ale învinuirilor ce i s-au adus ori justificări ale pedepselor aplicate.

La începutul intervalului 1950-1980, cărțile publicate de Gh. I. Brătianu, retrase/ epurate din bibliotecile publice nu mai puteau fi consultate de cititori, iar cele rămase în fondurile speciale din marile biblioteci (universitare etc.), nu puteau fi studiate de către specialiști decât cu aprobări dificil de obținut.

Rezultatele cercetărilor istorice ale savantului nu mai erau citate și luate în considerație în circuitul științific, chiar dacă erau corecte, valabile din punct de vedere științific, iar cărțile în care erau expuse nu mai erau incluse în listele bibliografice ale marilor lucrări de istorie, cum ar fi Istoria României, vol. I-IV, Editura Academiei, 1962). Era "normal", adică în spiritual epocii, întrucât Dicționarul Enciclopedic Român (vol. I, Editura Politică, 1962), apărut sub egida Academiei RPR, indica și motivele politice: Gh. I. Brătianu era "exponent al politicii de fascizare a țării, a susținut dictatura militaro-fascistă și războiul antisovietic". Era un "istoric burghez "! (p. 411)

După anul 1964, când s-a produs desovietizarea, vina lui Brătianu de a fi participat ca voluntar la războiul antisovietic se decolora, ba devenea chiar un merit. PCR își consolidase puterea. Pericolul unui partid liberal inexistent, al cărui conducător era decedat, nu mai speria pe nimeni. Vinovățiile de natură politică topindu-se/ dispărând, se puteau accepta ideile istoricului, corecte și valoroase din punct de vedere științific.

C.C. Giurescu și Dinu C. Giurescu folosesc rezultatele cercetărilor științifice ale lui Gh. I. Brătianu și indică lucrările acestuia la bibliografia volumelor I și II din Istoria Românilor (Editura Științifică și Enciclopedică, 1978). Lucrarea Une énigme et un miracle historique: le people roumain, 1937, a fost valorificată la redactarea capitolului "Continuitatea daco-romanilor în ținutul carpato-danubian", iar Recherches sur Vicina et Cetatea Albă. Contribution a l'histoire de la domination byzantine et tatare et du commerce génois sur le littoral roumain de la Mer Noire (București, 1935) la elaborarea temelor "Românii din Dobrogea", "Viața economică", "Târguri și orașe" din capitolul "Românii în secolul al XIII-lea". Elementele comune și de diferențiere existente în "Întemeierea Țării Românești și a Moldovei" au fost clarificate folosind lucrarea lui Gh. I. Brătianu, Tradiția istorică a descălecatului Țării Românești în lumina noilor cercetări, în Analele Academiei Române, Memoriile Secțiunii Istorie, seria 2, tom XXV (1942-1943). Pentru prezentarea faptelor istorice legate de domniile lui Nicolae Alexandru și Radu I în Țara Românească s-au folosit și au fost citate lucrările Recherches sur Vicina et Cetatea Albă -1935, Les bijoux de Curtea de Argesh (Roumanie) et leurs éléments italiens în Rev. Arch., s.V. t.XVIII (1923), Les bijoux de Curtea de Argesh (Roumanie) et leurs éléments germaniques , în Bull. Sec. Hist. Acad. Roum., XI (1924) și L'expedition de Louis I-er de Hongrie contre le prince de Valachie Radu I-er Basarab en 1377, Vălenii de Munte, 1925. Lucrarea Recherches sur Vicina et Cetatea Albă -1935 a fost folosită și la capitolul Dobrogea în sec XIV-XVI.

În condițiile existenței cenzurii, schimbarea atitudinii autorităților față de consultarea, utilizarea și citarea lucrărilor științifice este vizibilă și se reflectă și în prezentarea personalității și operei lui Gh. I. Brătianu în dicționare și enciclopedii. Ștefan Ștefănescu, în Enciclopedia istoriografiei românești (Editura Științifică și Enciclopedică, 1978), îi alocă un spațiu amplu (30 rânduri). Lipsesc vechile învinuiri și referiri la activitatea politică. Întreg textul este consacrat informațiilor biografice și meritelor istoricului care "a contribuit la ridicarea istoriografiei noastre la un nivel superior, modern, comparabil cu al altor școli istoriografice europene"; "a cercetat probleme majore ale istoriei naționale; "a fost un deschizător de drumuri în domenii ale istoriei universale, cum ar fi istoria economică și socială a Bizanțului sau istoria comerțului Italian în Marea Neagră"; a avut "însușiri deosebite de dascăl" și "a creat o școală istoriografică". (p. 412) Lucian Boia în Mari istorici ai lumii (Universitatea din București, Facultatea de Istorie-Filologie, București, 1978), într-un text de 19 rânduri, enumeră principalele lucrări științifice ale lui Gh. I. Brătianu și enunță succint problemele la cercetarea cărora și-a adus contribuția. (p. 413)

În anul 1977, instituția cenzurii, ca organ central al structurii de stat, a fost desființată. Responsabilitatea publicării a fost atribuită, legal, conducătorilor editurilor și autorilor. În acest context, Valeriu Râpeanu, directorul Editurii Eminescu, a avut curajul de a include în planul editorial pe anul 1980 reeditarea cărții lui Gh. I. Brătianu Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești.

În acea epocă, libertatea tiparului nu devenise încă o deprindere/ practică unanim acceptată, sechelele "vigilenței revoluționare" erau încă puternice. Valeriu Râpeanu a acționat cu prudență, luând măsuri de precauție pentru a ocoli și preveni piedicile ce puteau interzice sau chiar bloca publicarea cărții. Prefața antologiei publicate acum, cuprinde mărturia-document deosebit de valoroasă a avatarurilor reeditării primei cărți din opera lui Gh. I. Brătianu în timpul regimului (între 1948-1989) și într-un moment deosebit, la cea de a XV-a ediție a Congresului Mondial de Istorie, care s-a desfășurat la București, între 10 și 17 august 1980. În prefață sunt menționate persoanele și relatate artificiile la care s-a recurs pentru a croi drumul reeditării: cartea a fost inclusă în capitolul intitulat anodin "Publicistică, Reportaj, Eseu" al planului editorial, ce se înainta spre aprobare forurilor superioare, pentru a nu atrage atenția; s-a obținut avizul Institutului de Istorie "Nicolae Iorga" pentru reeditarea cărții, beneficiind de sprijinul directorului și al referentului; s-a cooperat eficient cu conducerea Combinatului poligrafic "Casa Scânteii".

Spirit întreprinzător și persuasiv, Valeriu Râpeanu a obținut acordul academicianului Emil Condurachi pentru ca "în deschiderea primei zile a lucrărilor (Congresului), printre cărțile dedicate spațiului sud-est european apărute în cursul anului 1980, ce urmau să fie prezentate de Virgil Cândea, să fie inclusă și ediția Gh. I. Brătianu", organizând, totodată, difuzarea ei. (p.18) Antologia cuprinde consemnarea faptului în darea de seamă a Congresului. (p.118)

Acțiunea a provocat opoziția temporară a unor elemente conservatoare din rândul autorităților, dar a fost dejucată de teama unui scandal internațional, în momentul Congresului, prin oprirea difuzării. Ulterior, s-a interzis ca în cronicile privind apariția cărții să se menționeze faptele arestării și morții lui Gh. I. Brătianu. Marele interes manifestat de populația României pentru cunoașterea operei lui Gh. I. Brătianu este ilustrat de faptul că cele 30 000 de exemplare ale ediției s-au vândut aproape imediat. Cartea a fost semnalată și comentată în publicațiile de cultură. Antologia reproduce un număr de 20 de cronici, articole, studii dedicate cărții reeditate în 1980. După mai mult de 30 de ani de tăcere impusă, oamenii de cultură reluau contactul cu ideile marelui istoric într-o problemă însemnată a istoriei naționale, puteau aprofunda cunoașterea personalității sale.

În studiul introductiv la ediția cărții reeditate în 1980, Valeriu Râpeanu expunea o amplă și densă sinteză a biografiei și operei lui Gh. I. Brătianu. Cu patos și lirism, autorul a înfățișat spiritul ce a animat generația lui Gh. I. Brătianu, o generație care nu mai era chemată "să demonstreze livresc ideea unității naționale", ci să o înfăptuiască prin luptă. Cu câteva săptămâni înainte de absolvirea liceului, Gh. I. Brătianu a debutat în "Revista de Istorie" (martie-iunie 1916) a lui Nicolae Iorga, pentru ca, după aceea, să se angajeze ca voluntar în armata română și să participe la războiul de întregire. Nu făcea decât să urmeze tradițiile familiei și pilda mentorilor săi, tatăl, Ion I. C. Brătianu, prim-ministru în acel moment și Nicolae Iorga, istoricul sub a cărui amprentă își manifesta opțiunea națională. 

Traian D. Lazăr

Născut la 19 noiembrie 1941 în satul Iacobeni, comuna Dângeni, jud. Botoşani.

Licențiat al Facultății de Istorie-filozofie a Universității "Al. I. Cuza" din Iași.

Profesor de istorie la școli și licee din Mangalia și Ploiești (pînă în 1990). Din 1990 pînă în 2007, a fost titularul catedrei de istorie a Colegiului Național "I. L. Caragiale" din Ploiești.

Contributor permanent al unora dintre cele mai importante publicații literare și culturale din țară (România literară, Apostrof, Argeş, Axioma, Oglinda literară, Prosaeculum, Cronica Veche, Atitudini, Teatrul azi, Viaţa românească, Jurnalul literar, Hyperion, Dacia literară, Convorbiri literare, Vatra veche,Cultura, Litere, Scriptor, Gazeta Cărților) cu articole, recenzii, portrete și medalioane literare ale unor mari personalități, studii de istorie, critică și istorie literară, eseuri cu tematică diversă.  

Este autorul volumelor: "I. L. Caragiale și N. Iorga în noi ipostaze" (Editura Karta-Graphic, Ploiești, 2012),"Noutăţi de istorie şi critică literară"(Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2013), "Scrisori din exil. Arhiva literară Basarab Nicolescu" (Editura Curtea Veche, București, 2016) și "Ion Th. Grigore și Basarab Nicolescu în corespondență. O relație de prietenie spirituală" (Editura Mythos, Ploiești, 2018)

Despre scriitor și opera sa au scris Gabriel Dimisianu, Mihaela Albu, Marian Buciu, Basarab Nicolescu, Dana Oprică șiSerghie Bucur.