poemul săptămânii 13

DOINA*



Tu iubită de departe vino

Și rămâno lângă mine, da, rămâno

Dragoste aproape de departe

Tu ce-mi ești chiar cele șapte arte



ÎN PREAJMA LINIȘTII


1

Între noi doi e o catedrală de-a lungul

E nava, transeptul, absida, amvonul

E sunetul Nașterii și resemnarea unei învieri

Care suntem noi înșine, atunci când suntem


Între noi doi e zgomotul clopotelor, scârțâitul

Zăpezii sub sănii, sunt clopote și amintiri


Între noi doi e o catedrală de-a lungul


Umbra ei e umbra cuvintelor noastre din care

Hrănim ochii acoperiți de culori și de alb.


6

Nu ne-am pus vreo dorință, dorința suntem

Noi înșine, cu un ochi la albastrul pământului care

Ne poate primi


Ca în zi de sărbătoare am lăsat catedrala

Să se întindă de-a lungul am lăsat ochiul

Înserării să clipească încet


Și-n întunericul lui ce-am văzut?


cuvintele înfloriseră ca pe o ferigă, o dată

la cincizeci de ani, florile luminau înghimpate


Așa am văzut întunericul



* Poeme din volumul "Apa moale", editura "Albatros", București, 1998


"Ion Stratan s-a supus mai presus de orice legilor cosmosului, prin cuvinte. Iar aici, sub legile cele mari, cu adevărat meta-fizice, se cuvine să ne depășim estetismul îngust și comod de zi cu zi, simplu plezirism consumist care privește literatura ca pe o marfă de hipermarket. În cazuri revelatoare, așa cum este cel al lui Ion Stratan, trebuie să acordăm atenție, mai presus de orice, așa cum ne învăța, pe vremuri, la Cenaclul de Luni, profesorul Nicolae Manolescu, procesului, și abia în al doilea rînd produsului, care e serial, social și istoric.

Martor al lui Ion Stratan, asta mă consider. Pentru mine, el este un etalon și un criteriu «tehnic», practic, de măsurare a poeticității. Este printre foarte puținii scriitori români contemporani pe care îi recunosc fără nici un fel de rezerve. Încolo, tocmai de aceea traduc. Ion Stratan s-a dus acolo de unde doar clasicii ne scriu, ținându-ne în viață și reamin-tindu-ne - făcând, șmecherește, cu ochiul - că numai ceea ce ne depășește și ne poate ucide ne ferește să murim asfixiați de propriile nimicnicii, asigurându-ne ziua de mâine."

Bogdan Ghiu

(fragment din "În loc de postfață. In memoriam: Viteza ființei, viteza poeziei")