Nicolae Steinhardt 

Anevoiosul drum spre sine

Ursitoarele au vrut ca Nicu-Aurelian Steinhardt* să-și înceapă viața în același an - 1912, cu doar o lună și o săptămînă mai tîrziu (29 iulie) după ce la Berlin, în 22 iunie, închisese ochii Ion Luca Caragiale - într-o familie evreiască din satul Pantelimon, aflat undeva în buza Bucureștilor. Întîmplare? Mai degrabă destin, de bună seamă, hotărît de aceleași inexorabile Ursitoare, într-o spațio-temporalitate în care rapid își vor face simțită prezența și primele semne ale noii sale credințe (creștin-ortodoxia) și inevitabilei lui convertiri întru aceasta.
După încheierea cursurilor primare și gimnaziale, le absolvește și pe cele ale liceului "Spiru Haret" din București, unde îi va avea colegi și prieteni pe mulți dintre cei care, în scurt timp, vor deveni nume ilustre -Mircea Eliade, Eugen Ionescu, E. M. Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Alexandru Ciorănescu, Anton Dumitriu, Dinu Pillat, Traian Lalescu, Barbu Brezianu - ale acelei strălucite și nepereche generații a culturii românești. Din liceu, dacă nu cumva chiar mai devreme, va începe și lungul șir de evenimente paradoxale care îi va însoți de-acum încolo viața. Astfel, se înscrie la cursurile de religie creștin-ortodoxă, fiind singurul elev de confesiune mozaică din liceu participant la aceste ore. Însă va fi tratat cu înțelegere și simpatie de jovialul preot-profesor Georgescu-Silvestru (1) . Își ia bacalaureatul în 1929 - an din care începe să frecventeze cenaclul lui Eugen Lovinescu, "Zburătorul", unde-și descoperă vocația de literat - apoi urmează cursurile facultăților de Drept și Litere ale Universității bucureștene, încheiate cu o licență din 1934 și desăvîrșite cu un doctorat în drept constituțional, doi ani mai tîrziu, cu teza "Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional. Critica operei lui Léon Duguit". 
În 1934 debutează editorial sub pseudonimul Antisthius - inspirat de numele unui personaj din "Caracterele" lui La Bruyère - cu volumul "În genul... tinerilor" (ed. "Cultura Poporului"), care conține parodii după scrierile lui Mircea Eliade, Cioran, Noica dar și după texte ale avangardiștilor ori după literatura unor scriitori de stînga ("A fost cartea mea un act de critică, dar înapoia criticii se aflau paradoxul și admirația. A fost și din partea mea un act de revoltă sau mai bine zis de neconformism tineresc, un act de contestare, dacă nu obraznic, în orice caz ludic."). În 1935 îi apare "Essai sur une conception catholique du Judaisme" (la editura "Cultura Românească"), iar în 1937, la Paris, "Illusions et réalités juives" ("Librairie Libschutz"), ambele scrise în colaborare cu și influențat de prietenul său Emanuel "Manole" Neuman. (2) Publică articole în Revista burgheză, iar pînă la izbucnirea războiului își continuă studiile la Paris și în Anglia. În 1939 intră în redacția Revistei Fundațiilor Regale, la recomandarea lui Camil Petrescu. Însă este înlăturat, după numai un an, împreună cu Vladimir Streinu, victime ale acțiunii de "purificare etnică" declanșate de guvernarea Ion Antonescu - Horia Sima.

"Situația creștinului e la fel de paradoxală ca a lui Don Quijote. E om și i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat și e murdar, și trebuie doar să se întoarcă la ceea ce a fost menit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este", spunea Nicolae Steinhardt.
Perioada în care fost redactor la Revista Fundațiilor Regale (RFR), deși scurtă (1939-1940), a fost extrem de prolifică pentru tînărul Steinhardt, preferințele sale scriitoricești îndreptîndu-se îndeosebi către literatură și, în egală măsură, către viața teatrală a vremii. Traduce, face critică literară și dramatică, scrie publicistică diversă, multe dintre eseurile și textele sale fiind strînse și publicate ulterior în volum. (3) Chiar dacă fusese îndepărtat din redacția RFR, faptul nu l-a afectat prea tare, cum nici persecuțiile asupra populației evreiești din România (ca în cazul congenerului său, Mihail Sebastian): "Reîntors în țară, nu am avut de suferit ca evreu, tatăl meu, încetățenit prin lege individuală votată de Parlament și ofițer de rezervă, fiind recunoscut, care ne punea la adăpost de măsuri vexatorii". (4) Asta și poate pentru că tatăl său, Oscar Steinhardt, combatant în Primul Război Mondial, rănit la Mărăști, fusese apoi decorat cu ordinul "Virtutea Militară". Între 1940 și 1944, fără o slujbă stabilă, nu va fi deloc scutit de privațiuni materiale, fiind obligat să-și asigure traiul din tot felul de expediente. Cu toate acestea, nu va pregeta - stîrnind nedumerirea multora - să scrie: "Poporul român șî Biserica ortodoxă au vădit mereu - și mai ales și din plin între 1940 și 1944 - mărinimie, toleranță și repulsie, silă, scîrbă față de orice formă de asuprire, împilare și maltratare a celor lipsiți de apărare." (5) Condiții în care, în ciuda tuturor vicisitudinilor, drumul său spre sine continuă implacabil. 

Între 1944 și 1947, îl găsim din nou redactor la RFR, în paralel colaborînd și la Universul Literar, Libertatea și Viața Românească, desfășurînd o prodigioasă activitate publicistică, scriind texte memorabile despre unii dintre scriitorii săi favoriți: Marcel Proust, André Gide, Aldous Huxley ori Simone Weil. 
Însă în 1947 (în urma unui denunț), a fost iarăși înlăturat din redacția Revistei Fundațiilor Regale, apoi din barou (pentru că nu voise în ruptul capului să pactizeze cu diavolul roșu care pusese complet labele pe țară după 1947), scrierile i-au fost refuzate, luîndu-i-se și dreptul la semnătură. Așadar, a fost pus din nou în situația ca, pentru a putea trăi, să presteze o serie de slujbe umile, necalificate. Vor fi 12 ani (pînă în primele zile ale lui 1960, cînd va fi arestat) de umilințe și privațiuni materiale inumane, pe de o parte, însă, extrem de bogați spiritual, o perioadă definitorie, de decantări și dumiriri privind luarea deciziei de a se boteza în creștinism: Din ce în ce îmi căutam mai dîrz refugiul în biserici, în cărți creștine, în rugăciune, în nădejdi care părăseau meleagurile neprecisului și se conturau treptat în fermitate. (6) Însă imboldul și încurajările de a face pasul decisiv întru aceasta îi vor fi date de fostul său coleg de liceu, filozoful și scriitorul Constantin Noica: Am făcut parte din cei ce l-au vizitat la domiciliul său obligatoriu de la Câmpulung, m-am întîlnit cu el cînd venea (clandestin) la București și l-am și găzduit. (7) 
Însă evenimentul biografic crucial care-l va decide pe Steinhardt să primească botezul creștin (și care îi va schimba radical viața) va fi arestarea și apoi încarcerarea sa (survenită la 4 ianuarie 1960) în celebrul "Fort 13", transformat într-una dintre cele mai temute "instituții" de exterminare ale gulagului comunist din România: Acolo, la Jilava, în camera 18 de pe secția a doua (unde în două rînduri cursese sînge) am primit Sfîntul Botez (15 martie 1960). Părintele Mina a ținut să dea botezului acestuia care s-a asemuit mult unui "hold-up", un caracter ecumenic și i-a poftit la mica ceremonie clandestină pe cei doi preoți greco-catolici, aflați în celulă. (8) În prealabil, la 31 decembrie 1959, fusese convocat la Securitate, cerîndu-i-se să fie martor al acuzării în procesul deschis lui Constantin Noica, spunîndu-i-se că, dacă refuză, va fi arestat și implicat în "lotul intelectualilor mistico-legionari". I s-au dat trei zile de gîndire dar, la îndemnurile tatălui (9) său, refuză să fie martor al acuzării, drept pentru care este arestat (acuzația fiind "crimă de uneltire contra ordinii sociale"), judecat în cadrul "lotului Noica-Pillat" și condamnat la 12 ani de muncă silnică...

Imediat după eliberarea din detenție (survenită în urma grațierii generale a deținuților politici din august 1964), la biserica "Schitul Darvari" din București își desăvîrșește taina botezului prin mirungere și primirea sfintei împărtășanii, slujba fiind oficiată de preotul Gheorghe Teodorescu. De aici înainte va duce o autentică viață creștină, iar după moartea tatălui său (survenită în 1967), va începe să-și caute o mănăstire. Acest "loc potrivit", la care visa încă din anii detenției, îl va găsi tot grație prietenului său, filozoful Constantin Noica, în anul 1973: mănăstirea "Sf. Ana" din Rohia (Maramureș). Timp de șapte ani va face dese pelerinaje aici, pentru ca, în 16 august 1980, să fie călugărit (10), căpătînd numele monahal Nicolae de la Rohia, dîndu-i-se drept ascultare să se îngrijească de biblioteca mănăstirii. În aceeași periodă, la insistențele prietenilor săi C. Noica și Al. Paleologu, își reia activitatea literară, publicînd traduceri, eseuri și cronici în majoritatea revistelor culturale ale vremii (Secolul XX, Viața Românească, Steaua, Familia, Vatra, Orizont, Echinox, Opinia studențească etc.), apărîndu-i și două volume: "Între viață și cărți" și "Incertitudini literare".

Așadar, după intrarea oficială în cinul monahal (și cu binecuvîntarea arhiepiscopului Clujului, Î.P.S. Teofil Herineanu), primește drept canon din partea prietenului și ocrotitorului său de suflet, fostul stareț al mănăstirii "Sf. Ana" din Rohia, P.S. Justinian Chira Maramureșanul, devenit episcop-vicar al Clujului, continuarea cu stăruință sporită a activității scriitoricești. Aceasta, însă, se va desfășura pe două direcții distincte: ca scriitor "laic", va semna N. Steinhardt iar textele de sorginte religioasă și teologică (predici, meditații) vor purta numele său monahal, Nicolae Delarohia. Astfel că ultimul deceniu al vieții sale (1980-1989) va fi dominat de această dualitate, el fiind unul extrem de benefic pentru scriitorul-monah, timpul vieții sale împărțindu-se și fizic în două jumătăți cvasi-egale: Rohia și București. Îi vor apărea, succesiv, volumele "Geo Bogza, un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnității, Exuberanței și Patetismului" (eseu monografic, 1982), "Critică la persoana întîi" (cronici și eseuri, 1983), "Escale în timp și spațiu sau dincoace și dincolo de texte" (însemnări de călătorie și eseuri despre capodopere ale literaturii românești și universale, 1987), "Prin alții spre sine. Eseuri noi și vechi" (1988). Acesta din urmă (conținînd și texte apărute în "Revista Fundațiilor Regale", va apărea, însă, fără multe dintre studiile vechi, eliminate de cenzură) avea să fie ultimul său volum antum. Publică frecvent în revistele studențești Echinox, Dialog ori Opinia studențească, dar și în majoritatea revistelor culturale ale vremii. Participă la diferite festivaluri și colocvii din țară, unde ține prelegeri sau prezintă comunicări. Dacă la începutul deceniului opt ajunsese la Paris reușind să-și vadă vechii prieteni și colegi (Mircea Eliade, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Emil Cioran ori Eugen Ionescu), după 1985 nu va mai călători decît în țară, supravegherea Securității devenind extrem de severă, ca urmare a menținerii legăturilor sale cu "dușmanii vînduți străinătății" de la care primea și cărora le trimitea cărți și scrisori. În urma unei percheziții în chilia sa de la Rohia, i se confiscă toate cărțile cu dedicații de la "transfugi" și alte documente "ostile regimului", făcîndu-se și mari presiuni pentru eliminarea sa din cinul monahal pentru "activitate politică dușmănoasă". Episcopul Chira Maramureșanul își salvează abil protejatul. Își continuă cu febrilitate activitatea literară, în ciuda deteriorării ireversibile și galopante a stării sănătății sale. În martie 1989 își definitivează manuscrisul ultimei sale cărți, "Monologul polifonic", o culegere de cronici și eseuri cu subiecte contemporane scrise între 1983 și 1989 (majoritatea scoase de cenzură din volumele anterioare). Din nefericire, volumul va apărea postum, în 1991 (la editura clujeană "Dacia"), într-o ediție îngrijită de unul dintre prietenii săi apropiați, Virgil Bulat, pentru că, "La 30 martie 1989 se stingea din viață - într-un spital din Baia Mare, în urma unui atac de cord - monahul Nicolae Delarohia. Înmormîntarea a avut loc în ziua de 2 aprilie la Mănăstirea Rohia, fiind așezat spre veșnica odihnă în cimitirul Mănăstirii." așa cum nota în jurnalul său P. S. Justinian Chira Maramureșanul, episcop-vicar al Clujului, protector și prieten al scriitorului-monah.

Tot în 1991, aceeași editură va tipări sub îngrijirea unui alt bun prieten al său, Virgil Ciomoș, cartea sa de căpătîi, Jurnalul fericirii, un autentic testament literar (cum însuși Steinhardt îl subintitulase), a cărei elaborare a durat peste 12 ani, fiind scrisă în cîteva variante succesive. Este, pe de o parte, una dintre cele mai tulburătoare și mai lucide mărturii venite dinlăuntrul universului concentraționar românesc, unul dintre cele mai feroce sisteme de exterminare ce-au fost imaginate vreodată, iar pe de alta, despre singura modalitate de salvare din acesta, "soluția viețuirii creștine în fapt" (Virgil Bulat). Dar, în același timp, este și cartea unui miracol. Acela al convertirii lui Steinhardt la creștinism, înțeles de el printr-o dublă îndrăgostire: de biserica creștină și de neamul românesc.
În fond, Jurnalul fericirii nu este altceva decît cartea unui om care, cu o abnormă sinceritate, recunoaște că dacă n-ar fi fost creștin, viața sa n-ar fi fost decît "un spațiu proustian descompus de timp" sau mai pe șleau spus, o "viață irosită și făcută albie de porci".


Bogdan Stoicescu

Oscar și Nicolae Steinhardt
Oscar și Nicolae Steinhardt

Note
1. Preotul era un "(...) statornic liberal, care nu numai odată a declarat clasei: decît să văd ministru al Cultelor pe un papistaș de-al lui Maniu, mai bine pe un jidan de-al nostru, băiat de treabă cum e - și rostea numele meu." (N. Steinhardt în "Primejdia mărturisirii", convorbiri cu Ioan Pintea, ed. "Dacia", Cluj-Napoca, 1993, p. 164)
2."(...) lucid și rece, cu o deșteptăciune din care lesne ar mai fi putut da și altora, conservator declarat, neprieten al presei din Sărindar (presa de stînga din perioada interbelică, reprezentată în special de ziarele "Adevărul" și "Dimineața", ale căror redacții și tipografii se aflau pe strada Sărindar în București - n.m., B-L S), teoretician al cumsecădeniei, s-a făcut repede stăpîn pe gîndirea mea care să juri că pe el îl aștepta." (op. cit., p. 165)
3. "Prin alții spre sine. Eseuri vechi și noi", ed. Eminescu, București, 1988
4. În "Autobiografie", text citit prima dată la radio "Europa Liberă" și publicat în 1997 în cotidianul "Ziua" (nr. 913/21-22 iunie 1997) și în revista "România literară" (nr. 46/ 19-25 noiembrie 1997)
5. "Ce știu?" în vol. "Primejdia mărturisirii", convorbiri cu Ioan Pintea, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1993, p. 184
6. În "Mărturie" din volumul "Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu Ioan Pintea", ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1993, p. 169
7. id. op. cit.
8. În Autobiografie din Nicolae Steinhardt, "Jurnalul fericirii" (opera integrală), editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, p. 421
9. "Tatăl meu s-a făcut foc și pară că totuși m-am învoit a reflecta încă trei zile înainte de a da un răspuns definitiv. Zor-nevoie să-mi fac geamantanul în plină noapte și să mă prezint la Securitate (de unde mă înapoiasem spre seară, în ajun de anul nou). Abia l-am putut liniști." (în "Mărturie" din volumul "Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu Ioan Pintea", ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1993, pp. 169-170)
10. Părintele Serafim Man a fost acela care l-a tuns întru monahism pe Nicolae Steinhardt și apoi a devenit duhovnicul său. "Părintele Serafim Man - scria Nicolae Steinhardt în "Autobiografia" sa - s-a îmbolnăvit foarte grav și a fost internat în stare aproape disperată la un spital din Cluj. De acolo, din ce în ce mai bolnav, a venit, în august 1980, la Rohia, numai ca să mă călugărească pe mine, potrivit făgăduinței ce-mi făcuse."

Fragmentarium

"15 martie 1960 *

Catehizarea a luat sfîrșit. Botezul, hotărît pentru ziua de cincisprezece, are loc așa cum stabilisem. Părintele Mina (1) alege momentul pe care-l socotește cel mai potrivit: întoarcerea de la "aer", cînd caraliii sunt mai ocupați, cînd agitația e maximă. Trebuie să lucrăm repede și să acționăm clandestin în văzul tuturor. Conspirația în plină zi a lui Wells. Ceva în genul manevrelor invizibile ale lui Antonov-Ovseienko. Eu unul nu voi ieși la plimbare. (Lucru ușor, deoarece m-a ros bocancul și am o umflătură purulentă pe laba piciorului drept. La infirmerie n-am izbutit să fiu dus, cu toate că mă prezint în fiecare dimineață la raport. Doctorii Răileanu și Al-G. (2) mă tratează aplicîndu-mi pe "bubă" un ștergar muiat în apa viermănoasă din ciubăr. Cu o zi înainte, un plutonier mi-a spus că "nici mort" nu mă duce la medicul oficial. Căile Domnului, ocolite).
Rămân deci singur vreun sfert de oră cît durează "aerul" - adică aproape singur, căci mai sunt cîțiva scutiți de plimbare pentru felurite pricini. Pustiită de zarvă și forfotă, camera ia un aspect și mai ciudat, ca o scenă goală în care grămezile de recuzite își găsesc sălașul la nimereală. Dar mai ales deosebirea sonoră față de camera plină este atît de izbitoare, încît am impresia unei tăceri absolute; tăcerea devine, vorba lui Cervantes, un spectacol - și mă pot limita, reculege nițel.
Cînd puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducînd pe rînd de cîte doi balia (3) , ciubărul (4), tineta (5) și un "rezervor" cu apă, părintele Mina, fără a-și scoate mantaua, dă buzna la singura căniță din cameră - e o căniță roșie, cu smalțul sărit, năclăită și respingătoare - și o umple cu apă viermănoasă proaspăt adusă în "rezervorul" purtat de el și de un alt deținut. Vin la patul meu și cei doi preoți greco-catolici și nașul. Naș l-am ales cu vreo cîteva zile înainte pe Em V. (6), fost avocat și profesor, bun cunoscător de latină și greacă, trimis în judecată pentru a fi redactat ordinul de zi: Vă ordon, treceți Prutul. V. a fost directorul de cabinet al lui Ică (7) și a purtat cu mașina la tipografie faimosul ordin, pe care pentru nimic în lume orgoliosul și altminteri foarte cultul general Antonescu (8) nu ar fi îngăduit altcuiva să-l scrie în numele său. De ce l-am ales pe V., pe care nu-l cunoșteam dinainte (ca de altfel pe cei mai mulți din oamenii alături de care am complotat), și nu pe Al. Pal. (9) - un vechi prieten, mă rog, prieten din '54, dar spirist (10) și el, și apoi luasem hotărîrea de a ne considera prieteni din copilărie - ori pe Al-G. (11), a cărui personalitate mă impresionase atît de puternic, care a și rămas pentru mine ființa cea mai desăvîrșit multilaterală pe care am întîlnit-o în pușcărie și omul cel mai dăruit cu virtutea curajului - Marinică P. (12) a fost cel mai bun, la el bunătatea prefăcîndu-se, prin intensitate, și în inteligență, și în tact, și în politețe, și în rafinament, și în putere de judecată, dar totul la un nivel nu lipsit de grandoare - ori pe vreunul din generalii prezenți (nu m-ar fi refuzat) ori pe blîndul Toto Enescu (13), nu știu să spun. Doi dintre deținuți, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea în orice clipă să vină gardianul să se uite, dar acum, cînd celulele, pe rînd, sunt scoase la plimbare ori aduse înapoi, e puțin probabil. La repezeală - dar cu acea iscusință preoțească unde iuțeala nu stînjenește dicția deslușită - părintele Mina rostește cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu însemnul crucii, îmi toarnă pe cap și pe umeri tot conținutul ibricului (cănița e un fel de ibric bont) și mă botează în numele Tatălui și al Fiului și al Sfîntului Duh. De spovedit m-am spovedit sumar: botezul șterge toate păcatele. Mă nasc din nou din apă viermănoasă și din duh rapid. Trecem apoi, oarecum liniștiți, oarecum ușurați - hoțul care nu-i prins în fapt e om cinstit - la patul unuia din preoții greco-catolici: e lîngă tinetă și balie (am coborît cu toții de la cucurigu) și acolo recit crezul (ortodox), după cum fusese stabilit, reînnoiesc făgăduința de a nu uita că am fost botezat sub pecetea ecumenismului. Gata. Botezul, în asemenea împrejurări, e perfect valabil și fără scufundare și fără de mirungere. (Dacă voi ajunge să scap din închisoare cu bine, urmează, pentru taina mirungerii, să mă prezint la un preot (14) al cărui nume îmi este dat de părintele Mina; numele acesta aveam să-l uit și apoi să mi-l reamintesc.). Ritmul intens al celulei nr. 18 ne înșfacă imediat. Părinții greco-catolici sunt de serviciu pe cameră. Părintele Mina are de spălat o cămașă. Doctorul Al-G. ne convoacă: vreo câțiva stăm înghesuiți pe marginea patului din față. Se vorbește în continuare despre teoria actului și astăzi mie îmi revine a vorbi despre actul de creație la Proust. Stăm îngrămădiți și vorbim aprig și în șoaptă. Mulți dintre deținuți, atrași de tot ce face "lotul Noica" (15), se strîng în jurul nostru. Se vede limpede că timp de un ceas ori două uită de locul unde se află. Abstracțiunea și documentarea își întind mrejele și-i răpesc nițel pe oameni întru bucurie, amăgire.
Cine a fost creștinat de mic copil nu are de unde să știe și nu poate bănui ce-nseamnă botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă, tot mai dese asalturi ale fericirii. S-ar zice că de fiecare dată asediatorii urcă mai sus și lovesc mai cu poftă, cu precizie. Va să zică este adevărat: este adevărat că botezul este o sfîntă taină, că există sfintele taine. Altminteri, fericirea aceasta care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge n-ar putea fi atît de neînchipuit de minunată și deplină. Liniște. Și o absolută nepăsare. Față de toate. Și o dulceață. În gură, în vine, în mușchi. Totodată o resemnare, senzația că aș putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine, un zîmbet îngăduitor care se împrăștie pretutindeni, nu localizat pe buze. Și un fel de strat de aer blînd în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărți ale copilăriei. Un simțămint de siguranță absolută. O contopire mescalinică în toate și o desăvîrșită îndepărtare în senin. O mînă care mi se întinde și o conivență cu înțelepciuni ghicite.
Și noutatea: nou, sunt un om nou; de unde atîta prospețime și înnoire? Se adeverește Apocalipsa (21,5): Iată, noi le fac pe toate; și de asemenea Pavel: dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi. Noi, dar de negrăit. Cuvinte nu găsesc, decît banale, răsuflate, tot acelea pe care le folosesc mereu. Sînt cuprins în cercul de cretă al cuvintelor știute și al idealurilor scoase din peisajul cotidian. Doamna Cottard a lui Proust dacă ar fi fost întrebată ce-și dorește ar fi indicat situația unei mai bogate vecine din colțul străzii: nici nu i-ar fi trecut prin minte a cere să devină ducesa de Mortemart. Idealul nostru merge pînă la cercul ori la cerul imediat superior. Dar mai sînt altele, pe deasupra, nebănuite și prin urmare de neformulat, de negîndit. Și thalassa (16) lui Xenofon și pămîntul lui Columb. Botezul e o descoperire."

N. Steinhardt

Note
1. Mina Dobzeu (1921-2018) - ieromonah român, originar din Basarabia (cu numele de mirean, Mihail). L-a botezat pe Nicolae Steinhardt la data de 15 martie 1960, în timpul detenției din închisoarea Jilava.

2. Sergiu Al-George (1922-1981) - medic, filolog și reputat orientalist.

3. balie - (reg.) vas mare circular, făcut din doage, pentru spălatul rufelor. 

4. ciubăr - vas mare făcut din doage de lemn și prevăzut cu toarte, avînd diferite întrebuințări. 

5. tinetă - putină mică, hîrdău care servește, în anumite locuri, la colectarea și transportul materiilor fecale.

6. Emanuel Vidrașcu

7. Mihai "Ică" Antonescu (1904-1946) - avocat, politician, ministru și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri în guvernul condus de Ion Antonescu (1940-1944). După război a fost arestat, judecat (găsit vinovat pentru crime de război), condamnat la moarte și executat. 

8. Ion Antonescu (1882-1946) - om politic român, ofițer de carieră, general, mareșal. Din 4 septembrie 1940 pînă în 23 august 1944, a fost prim-ministru al României și Conducător al Statului. A fost demis de la conducerea statului de Regele Mihai I prin "Actul de la 23 August 1944". În mai 1946 a fost condamnat la moarte pentru crime de război, iar la 1 iunie 1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava. 

9. Alexandru Paleologu (1919-2005) - scriitor, diplomat și om politic.

10. Nicolae Steinhardt va absolvi cursurile liceului "Spiru Haret" din București unde, printre alții, îi are colegi pe Alexandru Ciorănescu, Constantin Noica, Mircea Eliade, Arșavir și Haig Acterian, Al. Paleologu, Dinu Pillat, Barbu Brezianu, Marcel Avramescu, Traian Lalescu ș.a. 

11. Sergiu Al-George (1922-1981) - medic, filolog și reputat orientalist. 

12. Marin Popescu 

13. Theodor Enescu 

14. Imediat după eliberarea din detenție, la biserica "Schitul Darvari", își desăvîrșește taina botezului prin mirungere și primirea sfintei împărtășanii, slujba fiind oficiată de preotul Gheorghe Teodorescu.

15. "Lotul Noica-Pillat". În 1958, filozoful Constantin Noica este arestat, anchetat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică (din care va executa șase la Jilava) și confiscarea întregii averi. Apoi, rînd pe rînd, vor fi arestați toți ceilalți "complici", cu toții participanții la seminariile private organizate de el la Câmpulung (unde avea domiciliu forțat din 1949), grupul lor purtînd, la proces, numele generic de "lotul Noica-Pillat" din care, printre alții, făceau parte: Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Arșavir Acterian, Vladimir Streinu, Sergiu Al-George, Păstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti. Mihai Rădulescu, Theodor Enescu, actrița și regizoarea Marieta Sadova, 23 cu totul. Nicolae Steinhardt va fi arestat ultimul și încarcerat alături de ei la închisoarea Jilava, abia în 4 ianuarie 1960.

16. marea (în limba greacă, în original)

* Secvența botezului este preluată din volumul "Jurnalul fericirii", ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991, p. 82-84. 

(selecția și notele de Bogdan Stoicescu)

"Despre bunătatea sufletească*

Degeaba le-am avea pe toate: inteligența, cultura, istețimea, supracultura, doctoratele, supradoctoratele (ca în profesorul din "Lecția" lui Eugen Ionescu), dacă suntem răi, haini, mojici și vulgari, proști și nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa sîmbetei și inteligența, și erudiția, și supradoctoratele, și toate congresele internaționale la care luăm parte, și toate bursele pentru studii pe care le cîștigăm prin concursuri severe. Nimic nu poate înlocui și suplini nițică bunătate sufletească, nițică bunăvoință, toleranță, înțelegere. Nițică susținută bună-cuviință. Bunătatea sufletească nu-i o virtute subtilă și rafinată, e un atribut de bază al ființei omenești și totodată un atribut al culturii. Bunătatea este alt nume al definiției date de Aristotel omului: ființa socială. Fără bunătate nu putem conviețui decît în condiții de groază și justificînd amarnica afirmație a lui Sartre: ceilalți, iată iadul! Există un altruism elementar exprimat prin bunătate care este o axiomă a vieții obștești. Berdiaev (1) spunea: pîinea pentru mine este o problemă materială (subînțeles egoistă, vulgară), dar pîinea aproapelui meu, continua Berdiaev, este pentru mine o datorie spirituală. Reiese de aici în mod vădit că nimic nu poate suplini întru totul bunătatea. Știm că de-am vorbi toate limbile și toate dialectele pămîntului și de-am fi capabili să clasificăm conform cu clasificarea zecimală toate volumele tipărite în toate limbile pămîntului, de la Gutenberg și pînă astăzi și de am fi tobă de carte și de erudiție, și de am cunoaște întrebuințarea tuturor termenilor specifici, tuturor științelor și tehnicilor, tot nu ne putem numi oameni culți dacă sîntem niște pizmăreți, niște bădărani și niște răi la suflet. Că ne-o place sau nu, cultura nu este numai acumulare de cunoștințe, ci o subțirime a caracterului și capacitatea de a nu considera bunătatea drept o simplă virtute desuetă și sentimentală. Să nu săvîrșim regretabila eroare de a lua drept scriitori pe simplii făcători de cărți și drept oameni de cultură pe simplii memorizatori de informații."

Note

1. Nikolai Berdiaev (1874-1948) - gînditor creștin rus, filozof proeminent preocupat în opera sa de filozofia spiritului și a religiei. Lucrări: Sensul creației (1927), Un nou Ev Mediu (1927), Destinul omului în lumea de azi (1936), Originea și sensul comunismului rus (1937)
Ideea rusă (1946), Sensul istoriei (1948), Cunoașterea de sine (1949)

* Nicolae Steinhardt în "Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu Ioan Pintea", ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1993, p. 39-40

Nicolae Steinhardt și Ioan Pintea
Nicolae Steinhardt și Ioan Pintea