Ionel Fernic 

"Mi-e sete de aer..."

"Am fost prins în romanța deziluziei,

înainte ca toate să devină iluzie"

Jack Kerouac

Ionel Fernic.

Un nume care, în mod normal, pentru orice iubitor de muzică aleasă - fie ea numită romanță, tango, vals sau chiar populară - n-ar mai avea nevoie de nicio prezentare.

Cîți dintre noi n-au ascultat și fredonat celebrele romanțe "Balada crucii de mesteacăn", "Barcarola", "Îți mai aduci aminte, doamnă?" ori "La umbra nucului bătrân"? Cîți dintre noi nu și-au lăsat pașii în voia languroaselor tangouri "Iubesc femeia", "Adio doamnă", "Nunuța", "Pe boltă când apare luna", "Pentru tine am făcut nebunii" ori ale valsurilor "Margaritta" și "Plîns de țigan"? Cîți dintre noi nu și-au lăsat gîndurile să vagabondeze - la umbra binecuvântată a unei grădini de vară, în preajma unor brumate pahare parfumate cu floare de Cotnari, sub perdelele străvezii de fum albăstriu ale fleicilor sfîrîind barbar deasupra cărbunilor încinși - la brațetă cu sonurile sprințar-șugubețe numite "Mă dusei la Maglavit, să mă vindec de iubit", "Bea nașu' cu fină-sa" ori "Suflecată pân' la brâu"? Cu siguranță, destui...

Cum la fel de adevărat e și faptul că, în ziua de azi, puțini, tot mai puțini sunt și aceia care-și mai amintesc că numele părintelui acestor giuvaericale ale muzicii ușoare românești dintotdeauna este Ionel Fernic. Cum, pesemne, la fel de puțini mai sunt și aceia care mai cunosc faptul că Ionel Fernic a fost un talentat actor și poet, un aprig jurnalist și un temut pamfletar, un pianist frenetic, un vajnic cupletist, un subtil prozator, regizor și director de teatru de amatori, un abil organizator de spectacole, parașutist și aviator sportiv ș.a.m.d ...

Cu o biografie cum, poate, numai unor mari personalități le-a fost dat să aibă, Fernic a fost un personaj ușor detectabil în rara categorie a celor care, dacă n-ar fi existat, ar fi trebuit inventați.

Născut* la cumpăna dintre două secole, la Târgoviște, într-o familie de condiție medie, își va petrece copilăria și adolescența la Galați. "(...) eram spaima mahalalei - ca bătăuș fără pereche, și aveam mare pasiune pentru păsărele: scatii și sticleți", e tot ce avea să-și amintească, mult mai tîrziu, despre anii primilor săi pași în viață.

Absolvește cursul primar (la "Școala Evanghelică Lutherană", unde ajunsese dintr-un capriciu al mamei sale) în București, apoi cu foarte mare conștiinciozitate, liceul "Vasile Alecsandri" din Galați, perioadă în care devine elevul profesorului de pian Theodor Fuchs**. Acest profesor - invitat în țară de maestrul George Enescu și stabilit la Galați - a fost acela care a descoperit talentul pentru muzică în general și pentru compoziție, în special, al lui Fernic. A urmat, așadar, lecții de pian, chitară, armonie și compoziție în casa profesorului Fuchs. Aici se pare că a cîntat și prima sa piesă (în 1919), romanța "Cruce albă de mesteacăn" ("Balada crucii de mesteacăn", pe versuri de Arthur Enășescu). Tot din această perioadă a început să se manifeste și dragostea sa pentru aviație, stimulată - cu certitudine - de vărul său George Fernic, cel care avea să dispară în mod tragic, în timpul unui miting aviatic desfășurat la Chicago (în anul 1930). "De mic copil - avea să-și amintească mai tîrziu Fernic - visul meu a fost să zbor și, împreună cu regretatul meu văr George Gh. Fernic - căzut eroic la marele Miting Internațional de aviație de la Chicago, la 22 octombrie 1930 - construiam din cutii goale de portocale, avioane. Moartea vărului meu nu a făcut decât să ațâțe și mai rău flacăra ce îmi ardea sufletul și nu așteptam decât ziua să purced pe glorioasele urme lăsate de el". Cu toate că părinții l-au îndrumat către muzică - deși, tatăl, pentru a-i continua profesiunea și l-ar fi dorit inginer - Fernic se înscrie la secția de... artă dramatică (!) a Conservatorului din București (clasa de actorie a maeștrilor Ion Soreanu și Aristide Demetriad). Nu-l atrag prea tare aceste cursuri (pe care le absolvește în 1924), cu toate că intrase primul și devenise, doar după trei luni, bursier al Teatrului Național, avînd parteneri nume mari ale scenei: Ion Manolescu, Mișu Fotino, Nicolae Bălțățeanu, Aristide Demetriad etc. "(...) mi-am dat seama că n-am talent nici de doi bani. Aplauze furtunoase? Succesul? Rezultatul mascalțoneriilor la care mă pretam..." . Compusese doar două romanțe ("Cruce albă de mesteacăn" și "Țiganca") pentru care primise modesta sumă de 150 de lei drepturi de autor.

Era anul 1925 când și-a început armata la "Școala de ofițeri de rezervă de infanterie" din Ploiești, unde va rămîne un an și jumătate, ca ofițer T.T.R.-ist, perioadă în care, ca "pasager" însă, avea să zboare pentru prima oară. La puțin timp după terminarea armatei revine la Ploiești fără nici un sfanț în buzunar. Își face veacul la plăcintăria-bodegă a grecului Kalderimis, nu pentru "calitățile" vocale ale stăpânului, ci pentru că putea mînca și bea pe veresie. Stătea cu chirie la "coana Mița Treimustăți, o femeie aparținând sexului gras, de profesiune ghicitoare în palmă, cărți, cafea, ghioc și alte obiecte", pe strada Ulierului, la numărul 5.

Este angajat "dirijor de orchestră" - peste trei țigani și-o flautistă mulatră - la "Modern", singurul cinematograf din oraș. Scoate "Să nu te superi că te-njur", un periodic satiric, a cărui redacție se afla în singura cameră în care locuia. După doi ani în care revista s-a bucurat de succes - "banii curgeau și crâșmarii se bucurau" -, tirajul "cade" și gazeta moare. Fără "bani puși deoparte", Fernic riscă și își tipărește pe datorie un volum de schițe ("Misterele de la Mizil", 1927), apoi unul de versuri ("Prăpăstii", 1928), de pe urma cărora scoate bani buni. Mai publică un basm în versuri ("Gruia cel voinic și Moș Novac, tatăl său"), o reușită piesă de teatru, "Pui de lei", de inspirație folclorică și traducerea din limba franceză a volumului "Catrene" de Omar Khayyam (1930). Fire boemă, cheltuitor peste măsură, apucă doar să-și achite datoriile și, apoi, trai pe vătrai! Însă, după o lună, rămâne... "oltean"! Se apucă temeinic de compus și, cum romanța căzuse în desuetudine în fața tangoului, în 1931 scrie "Minciuna", primul său tango, o "prostie muzicală care a cunoscut un succes fără precedent", cum nota mai tîrziu. Cu rare excepții, textele și le scria sigur. A dat la iveală, într-un ritm amețitor, o întreagă pleiadă de melodii care, în scurt timp, l-au făcut cel mai bine plătit compozitor - de către editori - din România ("Adio doamnă", "Beau", "Iubesc femeia", "Minte-mă", "Scrisoare de amor" sînt cîteva dintre cele mai cunoscute). Deseori spunea apropiaților: "Pe toate aceste fleacuri muzicale - cu excepția a două-trei romanțe - eu, personal, nu dau doi bani. Că au plăcut marelui public, asta e cu totul altceva."

Era în culmea gloriei. Avea tot ce-și putea dori: bani, vin, femei. Devenise celebru, fiind arătat cu degetul pe stradă! În anii ʼ34-'35 se mută în București. Piesele sale erau cîntate de orchestre (conduse de Grigoraș Dinicu, Petrică Moțoi, Ionescu-Găină, frații Victor și Nicușor Predescu) și interpreți notorii (Cristian Vasile, Titi Botez, Zavaidoc, Ion Luican, Dorina Drăghici, Ioana Radu, Gică Petrescu) în marile localuri ale vremii ("Trocadero", "Mon Jardin", "Lido", "Gambrinus", "Carul cu bere", "Roata lumii", "Grand"). Cincinat Pavelescu îi încredințează versurile pentru "Îți mai aduci aminte, doamnă?" iar Ion Minulescu pentru "Romanța celei care minte". Se căsătorește cu Nunuța Morțun (fiica celebrului actor Ion Morțun) de care, apoi, divorțează. Vor rămâne două superbe romanțe, marcînd momentele: "Nunuța, numai tu" și "Adio, doamnă". Ale vieții valuri... Romantic incorigibil, se va mai căsători de două ori. Și va divorța tot de atâtea.

În paralel, urmează cursurile școlii de pilotaj de la Băneasa, pe care le absolvește în 1935, primind brevetul de "pilot de turism și sport", dovedind o conștiinciozitate remarcabilă, observată de instructori și colegi, cu totul contrară firii sale visătoare. Cu lapidaritate și umor, el avea să-și amintească despre această perioadă a vieții sale :"De data aceasta, aleasa inimii mele avea în loc de brațe, două aripi, în loc de sâni, două roți, în loc de trup un fuselaj, în loc de gură, un motor de o sută de cai putere".

Între 1935 și 1938 își dedică, practic, întreaga viață aviației și parașutismului, fiind unul dintre primii sportivi români în domeniu. "Este divină și fantastică această călătorie în misterioasa tăcere a oceanului de azur", scrie despre salturile cu parașuta. Este prezent la cele mai importante mitinguri aviatice, chiar dacă la ultimul la care a participat ("Meetingul ARPA" - Ismail, 4 octombrie 1936) s-a accidentat grav, în urma unui salt cu parașuta fracturându-și un picior. Fapt care nu l-a împiedicat să piloteze în continuare.

Ca o recunoaștere a întregii sale activități sportive, este numit directorul școlii de pilotaj de la Cernăuți. În urma performanței sale aviatice în care a traversat munții (pe ruta București Băneasa - Brașov și retur), a fost decorat cu una dintre cele mai importante distincții ale vremii, "Virtutea Aeronautică de Aur", conferită de însuși Regele Carol al II-lea.

A venit însă, acea fatidică zi de 22 iulie 1938, cînd avionul de pasageri al companiei poloneze LOT, venind dinspre Varșovia, a făcut escală la Cernăuți, în drum spre București. Cum toate locurile erau ocupate și cum Fernic trebuia să ajungă urgent în Capitală (unde urma să participe la funeraliile Reginei Maria), un bun prieten - Lelius Popescu, avocat al Direcției Aviației Civile - îi cedează locul său din avion. La cîteva minute după decolare, între Gura Humorului și Câmpulung Moldovenesc, avionul se zdrobește în pădurea Negrileasa din apropierea satului bucovinean Stulpicani. N-a existat nici un supraviețuitor. S-au emis mai multe ipoteze legate de acest inexplicabil și tragic accident, inclusiv și aceea a unui posibil atentat, fiind invocată în acest sens prezența la bordul aeronavei a atașatului militar al Japoniei la Varșovia. 

La 37 de ani de-abia împliniți, sfîrșea tragic cel care, paradoxal, în ciuda celor peste 400 (!) de cîntece scrise, a considerat întotdeauna zborul ca fiind adevăratul său violon d'Ingres: "Am trecut prin toate meseriile în viață. Am fost, pe rând: actor prost, compozitor bunicel, ziarist «revolver», șef de orchestră prost, cântăreț bisericesc, profesor de vioară, funcționar la primărie etc., etc. Acum sunt aviator. Visuri? Ce visuri poate avea un aviator civil? Unul singur: să-și poată cumpăra un avion cu care să străbată lumea în lung și-n lat (...)"

Ionel Fernic nu mai este. Însă în urma sa a rămas un minunat univers sonor, alcătuit din sute de nepieritoare cîntece, care nu reprezintă altceva decît cristale pure ale sufletului său perpetuu neliniștit și care, ca într-un nevăzut puzzle, refac continuu întregul.

Pentru că, în fond, Ionel Fernic nu este altceva decît un singur și nesfârșit CÎNTEC...

Bogdan Stoicescu

* n. 29 mai 1901, Tîrgoviște - m. 22 iulie 1938, Stulpicani, județul Suceava

** Theodor Fuchs (1853-!953), pianist, compozitor, critic muzical și pedagog român. A studiat la Conservatorul din București și la Viena. Autor de opere, balete, simfonii, concerte, piese corale, instrumentale (rapsodii pentru pian și sonate) și vocale cu acompaniament pentru pian. A fost acompaniatorul preferat al lui George Enescu pentru muzica de cameră, participând frecvent la concertele unor mari soliști care au vizitat România.

Maria Răducanu și Maxim Belciug interpretează tangoul "Minciuna" de Ionel Fernic